“Scriptura ni-l arată pe acest om foarte slab în credință. Din multe fapte se vede aceasta: din cele spuse de Hristos: „Toate sînt cu putință celui ce crede”; din cele spuse chiar de cel care a venit la Hristos: “Ajută necredinței mele!”; din porunca dată de Hristos demonului ca să nu mai intre în fiul lui; și în sfîrșit din cele spuse de om lui Hristos: “Dacă poți!”

Aș putea fi însă întrebat:

– Dar dacă necredința aceluia a fost de vină că ucenicii n-au scos demonul din fiul lui, pentru ce Hristos îi mai învinuiește?

– Ca să le arate că pot vindeca întotdeauna, chiar fără credința celor ce se apropie de ei. După cum de multe ori a fost de ajuns credința celui ce cerea pentru a dobîndi cererea chiar de la sfinți mai mici, tot așa de multe ori a fost de ajuns numai puterea sfinților pentru săvîrșirea unei minuni, chiar dacă nu credeau cei care veneau la ei. Amîndouă aceste cazuri se văd în Sfintele Scripturi. Corneliu și cei din casa lui au atras harul Duhului numai prin credința lor. Pe vremea lui Elisei însă un mort a înviat fără să creadă cineva. Cei care au aruncat mortul în groapa lui Elisei, l-au aruncat fără nici o socoteală și la întîmplare, nu din credință, ci de teamă; temîndu-se de tîlhari, au aruncat mortul în groapă și au fugit; iar mortul a înviat numai prin puterea sfîntului trup al lui Elisei. De aici se vede că și unii din ucenici erau slabi în credință, dar nu toți. Stîlpii nu erau acolo.

Privește acum și în alt chip nesocotința omului acestuia! Vine la Iisus și, de față cu toți oamenii, vorbește împotriva ucenicilor Lui, spunînd: „L-am adus la ucenicii Tăi și n-au putut sa-l vindece”. Hristos însă, în fața întregii mulțimi, scapă pe ucenici de învinuirea adusă și arată că vina cea mare o are el, tatăl copilului, spunînd: „0, neam necredincios și îndărătnic! Pînâ cînd voi fi cu voi!”

Nu adresează aceste cuvinte numai tatălui copilului, ca să nu-l rușineze, ci tuturor iudeilor. Dacă Hristos n-ar fi luat apărarea ucenicilor Săi, poate că mulți din cei de față s-ar fi smintit și ar fi gîndit despre ucenici ce nu trebuia.

Prin cuvintele: „Pînă cînd voi fi cu voi!”, Domnul arată cît de plăcută ii este moartea; arată că o dorește, că vrea să plece cît mai repede și că pentru El nu răstignirea e grea, ci rămînerea împreună cu iudeii.

Hristos însă nu S-a mărginit să-l țină numai de rău.

– Dar ce spune?

– “Aduceți-Mi-l aici.“

Hristos îl întreabă pe tatăl copilului de cîtă vreme se chinuie fiul lui. Pune această întrebare și pentru a apăra pe ucenici de învinuire, dar și pentru a sădi în sufletul tatălui bune nădejdi, ca să creadă că fiul lui va fi izbăvit de boala sa. Apoi îl lasă pe copil să se zvîrcolească. N-o face spre laudă – că se adunase mulțimea și a ținut-o de rău -, ci o face pentru tatăl copilului; pentru ca tatăl, cînd va vedea pe demon că se tulbură de cuvintele Domnului, să fie adus măcar așa să creadă în minunea pe care o va face.

Cînd tatăl îi spune: “Din pruncie” și: „Dacă poți, ajuta-mă!”, Hristos îi răspunde: „Toate sînt cu putință celui ce crede!”, și întoarce împotriva tatălui învinuirea pe care acesta o adusese ucenicilor. Cînd leprosul a spus: “Dacă vrei, poți să mă curățești”, leprosul a dat mărturie de puterea lui Hristos, iar Domnul l-a lăudat și a întărit spusele lui, zicînd: „Vreau! Curățește-te!” Cînd însă tatăl copilului a rostit cuvinte nevrednice de puterea lui Hristos, spunînd: „Dacă poți, ajuta-mâ!”, Domnul îl îndreaptă pentru că nu grăise așa cum trebuia.

– Și ce-i spune Domnul?

– „Dacă poți să crezi toate sînt cu putință celui ce crede!” Cu alte cuvinte Hristos îi spune așa: „Atît de mare este puterea Mea, că pot să dau și altora puterea de a face minuni. Deci, dacă crezi cum trebuie, și tu poți vindeca și pe fiul tău și pe alții mulți”. Și după ce a spus aceste cuvinte, a vindecat pe îndrăcit. Tu însă să vezi aici nu numai purtarea de grijă și facerea de bine a lui Hristos, ci și aceea că din clipa aceea n-a mai îngăduit demonului să locuiască în el, că dacă tînărul nu s-ar fi bucurat și atunci de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, demonul l-ar fi ucis de mult. Că spunea tatăl lui că îl arunca în apă și în foc. Iar demonul care a îndrăznit aceasta l-ar fi ucis negreșit, dacă Dumnezeu n-ar fi pus frîu puternic marii lui furii, așa cum i-a apărat și pe îndrăciții aceia care umblau goi, care alergau prin pustietăți și se tăiau în pietre.

Să nu te tulburi că tînărul acesta este numit lunatic, și nu îndrăcit. Așa îl numea tatăl lui.

– Pentru ce atunci și evanghelistul Matei spune că Hristos a vindecat mulți lunatici?

– Il numește așa, slujindu-se de felul de a vorbi al mulțimii. Că diavolul, ca să hulească luna, tăbărăște peste cei stăpîniți de el și-i face să meargă după mersul lunii. Nu trebuie însă să se creadă că luna lucrează asupra lor – Doamne păzește! -, ci că diavolul falsifică adevărul pentru a huli luna. De aceea, această părere greșită a prins în popor; unii oameni simpli, înșelați fiind, numesc pe unii ca aceștia demoni; dar nici aceasta nu-i adevărat.

“Atunci apropiindu-se ucenicii Lui îndeosebi, L-au întrebat pentru ce ei n-au putut să scoată demonul”. Mi se pare că apostolii L-au întrebat pentru că erau neliniștiți și se temeau să nu fi pierdut harul ce li se dăduse. Că primiseră putere împotriva demonilor necurați. De aceea îl și întreabă, apropiindu-se de El îndeosebi; nu-L întreabă îndeosebi pentru că le-ar fi fost rușine – că fapta se petrecuse, iar neputința lor, vădită, așa că era de prisos să le mai fie rușine să-și mărturisească neputința lor și cu cuvîntul -, ci pentru că voiau să-L întrebe despre un lucru mare și tainic.

– Ce le-a răspuns Hristos?

– „Din pricina necredinței voastre, le-a spus El. Dacă veți avea credință cît un grăunte de muștar și veți zice muntelui acestuia: «Mută-te!», se va muta și nimic nu vă va fi cu neputință”.

Dacă ai întreba: „Ce munte au mutat apostolii?”, îți voi spune că ei au făcut minuni cu mult mai mari, înviind nenumărați morți. De altfel nici nu este același lucru a muta un munte cu a urni moartea din trup. Se spune că mai tîrziu unii sfinți, cu mult mai mici decît apostolii, au mutat și munți cînd a fost nevoie. Așadar e lămurit că, dacă ar fi fost nevoie, ar fi mutat și apostolii munți. Nu-i învinui, dar, dacă n-a fost nevoie atunci să mute munții! De altfel și Hristos n-a spus: „Negreșit veți muta munți”, ci că „veți putea face și asta”. Iar dacă n-au mutat munți, nu i-au mutat, nu pentru că n-au putut – cum să nu fi putut, cînd au tăcut minuni mai mari? -, ci pentru că n-au voit, nefiind nevoie. Se poate însă ca apostolii să fi mutat și munți, dar să nu se fi scris. Că nu s-au scris toate minunile pe care le au săvîrșit.

Dar pe vremea aceea, cînd li s-a adus lunaticul, apostolii erau cu mult mai nedesăvîrsiti.

– Ce vrei să spui? Nici această credință n-o aveau atunci?

– N-o aveau! Nici ei nu erau totdeauna la fel de credincioși. De pildă Petru, o dată este numit fericit de Domnul, altă dată este ținut de rău. Și ceilalți apostoli au fost ținuți de rău că sînt niște nepricepuți, cînd n-au înțeles pilda cu aluatul. S-a întîmplat, dar, ca și atunci, cu același prilej, apostolii să fi fost slabi în credință. Că înainte de răstignire nu erau desăvîrsiti.

Hristos vorbește aici de credința în minuni și amintește de grăuntele de muștar, ca să arate cît de mare este puterea credinței. Grăuntele de muștar pare mic, mic de tot, dar are o putere mai mare decît toate semințele. Hristos dă deci ca pildă grăuntele de muștar pentru a arăta că chiar puțină credință adevărată poate foarte mult. Și nu s-a mărginit numai la atîta, ci a și adăugat că și munții îi poate muta credința. Merge chiar mai departe, că spune: „Nimic nu vă va fi cu neputință”. Te rog sa admiri cu acest prilej filozofia ucenicilor și puterea Duhului. Filozofia ucenicilor, ca nu și-au ascuns slăbiciunea; puterea Duhului, că pe cei care nu aveau credință nici cît un grăunte de muștar, Sfîntul Duh i-a urcat încetul cu încetul atit de sus, încît a izvorît din ei credință bogată ca rîurile și izvoarele.

„Acest neam de demoni nu iese decit cu rugăciune și cu post”. Hristos vorbește aici de toate neamurile de demoni, nu numai de demonii care stăpînesc pe lunatici. Si iată că le pune de mai înainte temeiul învățăturii despre post.

Să nu-mi spui mie de cazurile rare cind unii au scos demonii și fără post! Chiar dacă poti spune un caz sau două de oameni care să fi scos fara post pe demoni, îți spun că este cu neputință ca un om, care trăiește in desfătări, să izbăvească pe cineva care suferă de o astfel de boală.

Pentru vindecarea unui om, care are o boală ca aceasta, este mai cu seamă nevoie de post.

– Dar dacă ai credință, pentru ce trebuie să mai și postești? m-ar putea întreba cineva.

– Pentru că împreună cu credința postul ne dă mai mare putere. Postul sădește în sufletul omului filozofie, face din om înger, doboară puterile cele netrupești; dar nu postul singur, ci e nevoie și de rugăciune; și în primul rînd de rugăciune.

Să-ți arăt la cîte bunătăți dă naștere rugăciunea unită cu postul! Omul care se roagă cum trebuie și postește nu are nevoie de multe lucruri; iar omul care nu are nevoie de multe lucruri nu poate îndrăgi banii și averile, ci este înclinat spre milostenie. Cel care postește este ușor și înaripat; se roagă cu mintea trează, postul stinge poftele cele rele, pogoară mila lui Dumnezeu, smerește sufletul îngîmfat. De aceea și apostolii posteau aproape totdeauna. Cel care se roagă și postește are două aripi și este mai ușor decît vîntul. Cînd se roagă nu cască, nu se întinde, nu amorțește, cum pățesc cei mai mulți, ci este mai iute ca focul și este mai presus de pămînt. De aceea mai cu seamă unul ca acesta este dușman și vrăjmaș demonilor. Nimic nu este mai puternic ca un om care se roagă cum trebuie. Dacă o femeie a avut puterea să înduplece pe un judecător crud, care nici de Dumnezeu nu se temea și nici de oameni nu se rușina, cu mult mai mult va atrage asupra sa mila lui Dumnezeu cel care se roagă neîncetat Lui, care-și înfrînează pîntecele și alungă de la el desfătarea și îmbuibarea.

Dacă îți este trupul neputincios și nu poți posti neîncetat, nu îți este neputincios ca să te rogi, nici fără putere ca să disprețuiești poftele pîntecelui. Chiar dacă nu poți să postești, totuși poți să nu te îmbuibezi. Nu-i puțin lucru și acesta, nici departe de post, ci în stare să pună capăt furiei diavolului. Că nimic nu este atît de plăcut diavolului, ca desfătarea și beția, pentru că ele sînt izvorul și mama tuturor păcatelor. Cu beția și îmbuibarea i-a făcut odinioară diavolul pe iudei să se închine la idoli. Cu ele a aprins în sodomeni pofte nelegiuite, că spune profetul: “Aceasta este fărădelegea sodomenilor, se răsfățau întru mîndrie, în îmbuibare cu pîine și în desfătări”. Cu ele a pierdut diavolul pe nenumărați alții și i-a aruncat în iad. Ce rău nu săvîrșesc beția și desfătarea? Face din oameni porci și mai răi decît porcii. Porcul se tăvălește în noroi și se hrănește cu murdărie, dar omul care bea și se îmbuibează mănîncă la o masă mai dezgustatoare decît masa porcului; că la o astfel de masă pune la cale împreunări neîngăduite și iubiri nelegiuite. Unul ca acesta nu se deosebește de un îndrăcit: este tot atît de nerușinat, tot atît de furios. De îndrăcit ne este milă, pe acesta îl urîm, îi întoarcem spatele.

– Pentru ce?

– Pentru că de buna lui voie aduce asupra sa nebunia asta și face canaluri de hazna din gură, din ochi, din nas, într-un cuvînt, din toate mădularele sale. Dacă ai putea să te uiți acum și înăuntrul lui, ai vedea că sufletul lui e înghețat și amorțit ca în vreme de iarnă și de ger, iar din pricina furtunii prea mari cîrma sufletului nu-i mai poate fi de vreun folos. Mă rușinez să spun cîte rele suferă – bărbați și femei – din pricina beției și a îmbuibării; o las pe seama conștiinței acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai rușinos decît o femeie beată sau numai amețită? Cu cît vasul e mai slab, cu atît și naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de rîs în fața cetelor ei de roabe; roaba iarăși la fel, între roabe. Și fac – și una și alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Cînd se întîmplă astfel de beții, aud pe mulți spunînd: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotință! Ce nebunie! învinuiești darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alții? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrînarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beție! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, pășind înainte puțin cîte puțin: „Să nu fie cuțit!”, din pricina ucigașilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoților; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrînărilor; și, ca să spun pe scurt, ai desființat tot ce e pe lume.

Dar să nu faci așa! Gîndul acesta vine de la diavol. Nu huli vinul, ci beția! Ia pe bețiv, cînd este treaz; zugrăvește-i toată hidoșenia beției și spune-i: „Vinul a fost dat ca să ne veselim, nu ca să ne facem de ocară; ca să rîdem, nu ca să fim de rîs; ca să ne însănătoșim, nu ca să ne îmbolnăvim; ca să îndreptăm slăbiciunea trupului, nu ca să surpăm tăria sufletului. Dumnezeu te-a cinstit cînd a dat pe pămînt acest dar, vinul. Pentru ce te faci de ocară cu necumpătarea ta? Ascultă ce spune Pavel: „Folosește-te de puțin vin, pentru stomacul tău și pentru desele tale suferințe”. Dacă Timotei, sfîntul acela, care era bolnav și suferea de nenumărate boli, n-a băut vin pînă ce nu ia îngăduit Pavel, dascălul lui, ce iertare mai putem avea noi care, sănătoși fiind, ne îmbătăm? Aceluia Pavel îi spunea: „Foloseste-te de puțin vin pentru stomacul tău “; iar acelora dintre voi, care vă îmbătați, vă spune: „Folosiți-vă de puțin vin pentru desfrînările voastre, pentru desele voastre cuvinte de rușine, pentru celelalte pofte rele, pe care de obicei le naște beția!”

Iar dacă nu vreți să vă abțineți de la vin pentru pricinile acestea, abțineți-vă cel puțin pentru rușinea și necazurile ce le aduce cu sine beția! Vinul a fost dat ca să ne veselim. „Vinul, spune Scriptura, veselește inima omului”; dar voi pîngăriți și această însușire a vinului. Ce veselie poate să-ți mai facă vinul, cînd nu mai ești în toată firea, cînd te doare tot trupul, cînd vezi că toate se învîrt în jurul tău, cînd te ia amețeala și cînd te legi la cap ca bolnavii de friguri, care-și frecționează capetele cu untdelemn?

Aceste cuvinte nu le adresez tuturora; dar, mai bine spus, le adresez tuturora; nu pentru că toți vă îmbătați – Doamne ferește! -, ci pentru că cei care nu se îmbată n-au grijă de cei ce se îmbată. De aceea mă adresez mai degrabă vouă, celor sănătoși; pentru că și doctorul lasă pe bolnavi și vorbește cu cei care stau lîngă bolnavi. Către voi, dar, îndrept cuvîntul meu, rugîndu-vă să nu fiți stăpîniți vreodată de această patimă și să scăpați de ea pe cei stăpîniți de ea, ca să nu pară mai răi decît animalele. Animalele nu beau mai mult decît au nevoie; bețivii însă sînt mai lipsiți de judecată decît animalele, că depășesc hotarele cumpătării. Cît de superior le este măgarul? Cît de superior le este cainele? Fiecare din aceste animale și din toate celelalte animale, fie de mănîncă, fie de bea, cunoaște hotarul sațiului și nu trece dincolo de trebuință! Chiar de-ar fi nenumărați cei care le-ar sili, nu vor vrea să mănînce și să bea mai mult decît le trebuie. Deci și în această privință, voi, bețivilor, sînteti mai răi chiar decît animalele cele necuvântătoare; nu numai oamenii treji vă socotesc așa, ci chiar voi înșivă. Că voi înșivă vă socotiți mai răi decît cîinii și măgarii se va vedea din cele ce voi spune. Pe animalele acestea nu le silești să mănînce peste măsură; iar dacă cineva te-ar întreba: „Pentru ce?”, i-ai răspunde: „Ca să nu se îmbolnăvească!” De tine însă n-ai niciodată această purtare de grijă! Vezi că te socotești a fi de mai puțin preț decît animalele acelea? N-ai nici o grijă de tine, deși ești necontenit în mijlocul furtunii. Nu te simți rău din pricina beției numai în ziua în care te-ai îmbătat, ci și a doua zi. Și după cum unui om, care scapă de friguri, îi mai rămîne în trup slăbiciunea pricinuită de friguri, tot așa și ție, după ce ți-a trecut beția, se mai învîrte în sufletul și trupul tău mahmureala pricinuită de beție. Nenorocitul tău trup stă înțepenit, ca o corabie după naufragiu; iar sufletul tău, mai nenorocit decît trupul, dezlănțuie furtuna, deși se potolise. Și tocmai cînd se părea că se cumințește, atunci i se aprinde pofta, atunci mai cu seamă îl apucă dorul de beție și-i trec pe dinaintea ochilor vin, butoaie cu vin, sticle și pahare pline. Și după cum o corabie, naufragiată de furtună, după ce a trecut furtuna rămîne cu paguba pricinuită de furtună, tot așa și cu bețivul. Și după cum corăbierii, în timpul furtunii, aruncă în mare mărfurile din corabie, așa și bețivul aruncă de la el toate faptele lui bune. De-ar fi cu trupul și cu sufletul curat, de-ar fi rușinos, priceput, blînd, smerit, beția le aruncă pe toate acestea în oceanul fărădelegii. Dar după ce a fost aruncat totul afară, nu mai este nici o asemănare între corabie si bețiv. Corabia se ușurează după ce a aruncat încărcătura, dar bețivul se îngreuiază și mai mult. In locul bogăției aceleia primește nisip, apă sărată și toate gunoaiele beției, care îneacă îndată corabia cu călător și cu cîrmaci cu tot.

Ca să nu pățim și noi așa, să ne izbăvim de această furtună. Nu poți vedea împărăția cerurilor dacă ești bețiv. „Nu vă înșelați, spune Pavel, nici bețivii, nici hulitorii nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu”. Dar pentru ce vorbesc eu de împărăția cerurilor? Dacă ești bețiv nu poți vedea nici lucrurile de pe lumea asta. Beția face din zi noapte și din lumină întuneric. Bețivii au ochii deschiși, dar nu văd nici ceea ce le stă înaintea picioarelor. Grozăvia nu-i numai atîta, ci, pe lîngă asta, bețivii mai îndură o altă pedeapsă și mai cumplită: sînt triști fără pricină, furioși, bolnavi, luați necontenit în rîs și ocăriți. Ce iertare mai pot avea acești oameni, care își pricinuiesc singuri atîtea nenorociri? Nici una!

Să fugim, dar, de această boală, ca să dobîndim și bunătățile de aici și pe cele viitoare, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava și puterea, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin”.

(Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Matei, EIMBOR, Bucuresti, 1994)

Alte predici la aceasta Evanghelie sau la cele sinoptice:

• P. Nicolae Steinhardt: “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
• IPS Bartolomeu Anania: Vindecarea unui lunatec