Sfântul Grigore Palama s-a născut în 1296 în Constantinopol, din părinți bine-credincioși. Tatăl său

era senator și se bucura de o mare prețuire din partea împăratului Andronic al II-lea Paleologul.

Părinții sfântului au avut grijă nu doar pe ei înșiși să se dedice zilnic discuțiilor cu monahii și părinții

duhovnicești, ci și pe copiii lor să-i predispună și să-i călăuzească spre aceasta. Avea obiceiul să

viziteze mănăstirile din vasta regiune, să întâlnească monahi isihaști, să se desfăteze de învățătura

lor și să primească rugăciunile lor.

Se întâmplă la fel și în vremea noastră? Încercăm să formăm cele mai potrivite acorduri

duhovnicești în familie? Educația se face în baza întregirii duhovnicești a copilului său are ca scop

doar o formare seacă care îi va asigura o carieră profesională sau una științifică? Există un duhovnic

pentru familie? Copiii se spovedesc la duhovnic? Existența părintelui duhovnicesc constituie o

condiție de bază pentru realizarea și înaintarea în viața noastră duhovnicească. Sfântul Siluan

Athonitul în vremea Tainei Spovedaniei l-a văzut pe duhovnic într-o slavă necreata de negrăit, „în

chipul lui Hristos“.

Micul Grigorie și-a început educația sa preliminară de la o vârstă foarte mică, ceva asemănător

Școlii Primare de azi. Avea însă oarecare dificultăți în memorare, de aceea și-a luat un canon să nu

înceapă să citească înainte de a face trei metanii înaintea icoanei Maicii Domnului și să citească o

rugăciune către ea. Propunem și noi rugăciunea copiilor noștri care au oarecare dificultăți la

învățătură sau stăruim cu violență asupra lor?

Grigorie a dobândit o strălucită educație filosofică sub îndrumarea renumitului pe atunci filosof și

marelui logofăt Teodor Metohitis, în așa măsură, încât într-o zi, în timp ce dialoga cu el înaintea

împăratului asupra scrierilor lui Aristotel, marele logofăt atât de mult s-a minunat de ideile lui

Grigorie, încât adresându-se împăratului i-a spus cu entuziasm: „Dacă însuși Aristotel ar fi fost de

față și l-ar fi auzit pe acesta, peste măsură l-ar fi lăudat“.

Sfântul a început la vârsta de 17 ani să simtă chemarea către monahism și cu toate că se afla în

Constantinopol și era aproape de împărat, trăia în cumpătare și în asceză, întreținându-se cu

monahii care veneau din Sfântul Munte, timp în care a dobândit o legătură duhovnicească cu

Sfântul Teolipt al Philadelphiei, isihast aghiorit, ucenic al Cuviosului Nichifor din Singurătate, ale

căror scrieri împodobesc Filocalia Sfinților Neptici. Sfântul Teolipt a devenit pentru tânărul Grigorie

părinte și mistagog în cele dumnezeiești și l-a inițiat desăvârșit în sfânta trezvie și în rugăciunea

minții. Astfel, Grigorie se îndeletnicea cu rugăciunea minții încă de pe când trăia în mijlocul

zgomotelor lumii. În cele din urmă, chemarea să către monahism a biruit în fata laudelor lumii și

la vârsta de 20 de ani părăsește lumea. Fiind o personalitate energică a influențat și mediul familial,

așa încât mama sa și două surori au devenit călugărițe, în timp ce el însuși împreună cu 2 frați ai

săi au plecat spre Sfântul Munte.

Page 2

Dar nu cumva se întâmpla același lucru și astăzi? Mulți tineri cu studii de invidiat, studii care ar fi

putut să le asigure o carieră profesională importantă, aud glasul Domnului „Vino după Mine!” și

ies din lume. Alții, iarăși, se pot afla în perioada studiilor când Domnul îi cheamă, pentru că nimeni

dacă nu este de Dumnezeu chemat nu va putea să răspundă înaltei chemări a monahismului. Este

o mare binecuvântare a Maicii Domnului că în epoca actuală a incertitudinii tuturor, Sfântul Munte

se afla într-o mare înflorire din punctul de vedere al popularii, al duhovniciei, dar și al reînălțării

clădirilor lui mărețe și al conservării bogatului lui tezaur.

Care este însă reacția din partea mediului intim al acestor tineri care sunt atrași de monahism?

Foarte puțini părinți și rude le dau binecuvântarea, înțelegând această mare chemare a afierosirii

monahale, și se simt recunoscători față de Dumnezeu, că au oferit „o jertfă vie” lui Hristos – pecopilul lor. Cei mai mulți simt că a căzut cerul pe ei și i-a zdrobit. Și aceasta este o dovadă că omul

contemporan nu cunoaște valoarea și ofranda monahismului. Fericitul părinte Iustin Popovici

accentua că „ființa Ortodoxiei este monahismul” și, atunci când vedem renaștere în monahism,

aceasta prevestește renaștere în întreaga Biserica, în poporul lui Dumnezeu, în trupul lui Hristos.

În epoca Sfântului Grigorie idealul pentru un aristocrat al spiritului era să devină monah. Pentru

acesta întâlnim mulți monahi învățați în acea epocă; dar chiar și împărații deveneau monahi,

precum Ioan al VI-lea Cantacuzino, care a devenit monah primind numele de Ioasaf și s-a dovedit

un mare teolog al vremii sale.

Lepădându-se de lume, Palama a preferat să se supună unui renumit isihast, „faimosului Nicodim,

bărbat minunat în fapte și contemplație, după cum îl cunoșteau toți cei ce locuiau în Athos“, și

care trăia într-o chilie apropiată de Mănăstirea Vatopedi. Și aceasta prin dumnezeiasca Pronie:

pentru a ucenici viitorul isihast și văzător al Luminii necreate la cuviosul, experimentatul și distinsul

stareț. Acolo a primit schima monahală de la starețul său și a ucenicit lângă el 3 ani până la moartea

cuviosului Nicodim.

În această chilie a mănăstirii Vatopedi i s-a arătat lui Palama Sfântul Ioan Teologul, trimis de

Doamna Născătoare de Dumnezeu, ca să-l întrebe de ce se roagă neîncetat ei cu cuvintele

„Luminează-mi întunericul! Luminează-mi întunericul!”? El, care mai târziu avea să devină

purtătorul și teologul prin excelență al Luminii necreate. Sfântul, cu infinită smerenie, a răspuns:

„Ce altceva aș fi putut să cer, om pătimaș și plin de păcate fiind, decât să fiu miluit și să fiu luminat,

pentru ca să cunosc și să îndeplinesc voia lui Dumnezeu?“, după care Sfântul Ioan Teologul îi

făgăduiește ca Maica Domnului îi va fi ajutătoare și împreuna-luptătoare și în prezent și în viitor.

Palama, ca un monah aghiorit, o simțea pe Născătoarea de Dumnezeu ca pe sprijinul prin excelentă

în calea desăvârșirii lui în Hristos. Din scrierile sale, dar în principal din Omiliile sale, se arata

dragostea să fierbinte față de Maică Domnului. O considera că hrănitoare a monahilor, model al

vieții isihaste, iar atunci când scrie Viața Cuviosului Petru Athonitul, amintește și accentuează

făgăduințele ei față de monahii aghioriți. Este singurul Părinte și scriitor bisericesc care descoperă

analitic prin istorisirile Evangheliștilor ca Maica Domnului a fost prima care L-a văzut pe Hristos

înviat. Această dragoste față de Maică Domnului, care este evidentă în scrierile lui Palama,

constituie o însușire caracteristică a sfinților. Sfinții nutresc un dor inexplicabil și o dragoste

asemănătoare față de Născătoarea de Dumnezeu, iar ea le răsplătește pe măsură dragostei lor.

Page 3

În continuare, s-a închinoviat în Marea Lavră, și imediat, pentru liniște mai multă, a plecat la SchitulGlossia. Din cauza incursiunilor turce, a plecat din Sfântul Munte și a mers în Tesalonic, unde a

primit vrednicia preoției în urma rugăminții poporului, dar și după ce el însuși s-a încredințat că

este voia lui Dumnezeu. Ceva asemănător se întâmplă și astăzi în monahism: nici un monah nu

primește vrednicia preoției chemat de el însuși, ci părintele lui duhovnicesc va mărturisi că este

vrednic să primească acest dar.

După aceea s-a dus la un schit din Veria, unde a rămas nevoindu-se aspru cu zăvorârea, postul și

rugăciunea minții vreme de cinci ani. Asceza creștină are ca scop curățirea de patimi. Monahul nu

devine un ucigaș al trupului, ci ucigaș al patimilor. Ceea ce caracterizează viața ascetică a Sfântului

Grigorie Palama, care este ascetică autentică a monahismului ortodox, este întoarcerea spre sine

însuși. În Omilii, în Epistole, chiar și în tratatele cu conținut dogmatic nu încetează să accentueze

sensul interiorizării pentru dobândirea curățirii în Hristos, a adevăratei vieți duhovnicești. Despre

omul pătimaș care își începe pocăința prin interiorizare, Sfântul spune că „atunci când mintea se

îndepărtează de orice lucru sensibil este ridicată din furtună zgomotului ce o înconjoară și îl

privește pe omul lăuntric, și numai ce vede mască înșelătoare care a fost meșteșugita de înșelarea

din partea de jos, aleargă să o curățească prin plâns; și când ridică acest acoperământ fără chip

(urât), chiar atunci, pentru că sufletul nu este împrăștiat de feluritele legături, își află pacea și se

apropie de adevărata liniște și rămâne în ea însăși gândindu-se pe ea însăși, sau mai bine zis prin

ea însăși, atât cât este cu putință pe Dumnezeu, pentru care există. Atunci își depășește firea și se

îndumnezeiește prin participare, înaintând mereu către ce este mai bun“.

Interiorizarea se constituie din vederea sinelui nostru și păzirea minții. Mintea omului, care

constituie ochiul sufletului, este pururi-mișcătoare, și dacă este alipita de patimile răutății, iubirii

de plăcere, lăcomiei, urii, se îmbolnăvește și se întuneca. Nu poate să conștientizeze așezarea să

lăuntrică cu adevărat dureroasă, deoarece și-a întunecat partea văzătoare a sufletului, mintea.

Mintea omului contemporan s-a întors către făpturi cu o dispoziție idolatră și luciferica de

nereținut. Pentru că mintea omului „când nu se afla în contemplarea lui Dumnezeu sau se face

demonică sau animalică”. Inconștient caută auto-îndumnezeirea, să devină dumnezeu nu că

„minte văzătoare de Dumnezeu“, ci că „minte care vede fapturile, bunurile materiale“.

Astfel, creștinul dacă se nevoiește cu atenție și interiorizare, conlucrând cu harul dumnezeiesc, se

curăța de patimi și – precum spune Palama: „Când mintea, alungând toate patimile casnice, a

provocat în suflet nepătimirea, și întorcându-se cu desăvârșire nu doar spre ea însăși, ci și spre

celelalte puteri ale sufletului“, atunci, „oferă multe dovezi ale frumuseții lui Dumnezeu și trupului

cu care este unită, mijlocind între harul dumnezeiesc și grosimea trupului și dăruindu-i puterea de

a lucra cele imposibile“. Din această lucrare interioară a minții „provine obișnuința cu chip

dumnezeiesc și de negrăit în virtute, desăvârșită imobilitate sau dificilă mobilitate spre răutate,

facerile de minuni și puterea de a vedea și de a prevedea și de a vorbi cineva despre toate câte se

întâmplă în locurile îndepărtate ca și cum acestea ar fi în fața ochilor săi”.

În 1332, se întoarce în Sfântul Munte și la o priveghere îl vede pe starețul de atunci al Marei Lavre,

Macarie, îmbrăcat în veșminte arhierești, fapt care s-a îndeplinit cu adevărat 11 ani mai târziu,

Page 4

când a devenit mitropolit al Tesalonicului. Dar și astăzi exista monahi înainte-văzători în Sfântul

Munte.

În 1334, a avut o vedenie, în care i s-a dat harisma cuvântului și a scrierii, după șaptesprezece ani

de asceza monahală. Ce putem să spunem despre zilele noastre, în care oricine dorește scrie și

editează o sumedenie de cărți? Pentru creștini nu trebuie să fie așa. Doar atunci când i s-a dat de

sus harisma, atunci trebuie să scrie și cu adevărat va folosi. Pentru că harisma învățătorească, ca

dar al lui Dumnezeu, urmează că lucrează în cel care a ajuns la unica lumânare, la starea de sălaș

al harului, având cunoștința și experiența din Predania Patristică; în cel care s-a curățat de patimi

și se împărtășește în chip unic și sensibil cu harul lui Dumnezeu. Aceasta a reușit-o Grigorie după

șaptesprezece ani de asceza prin har.

La 1337, a aflat despre tratatele teologice ale monahului și filosofului Varlaam din Calabria,

reprezentant al teologiei apusene secularizate, așa cum aceasta a fost formulată sub influența

neoplatonismului și scolasticii. Din acest moment începe perioada incertitudinii ei în ceea ce

privește Predania Ortodoxă isihastă. Am spune că Varlaam s-a făcut pricina arătării Sfântului

Grigorie, pentru că dacă n-ar fi existat un motiv, Sfântul nu ar fi scris și ar fi rămas neștiut.

Pentru apărarea și consolidarea învățăturii despre isihasm, Palama a dat o mare importanță scrierii

„Tomosul Aghioritic”. Aici vedem smerenia Sfântului. Îi întreabă pe cei mai bătrâni, pe cei mai

distinși monahi ai Sfântului Munte dacă sunt de acord cu învățătura sa, și, atunci când primește

răspunsul lor scris, semnând Tomosul, simte o mare bucurie și siguranță în sufletul său. Mai târziu,

în orice împrejurare, înaintea sinoadelor sau în dialog cu cei ce cugetau împotriva lui, va face

trimitere la Tomos ca la un document al adevărului și fidelității învățăturii sale. Aceasta nu ne

amintește și de Apostolul Pavel care s-a dus la Ierusalim să-i întrebe pe Apostolii Petru și Iacov

despre evanghelizarea neamurilor, nu cumva „în zadar să alerge“? Aceasta este calea smereniei:

„Întreabă-l pe tatăl tău și îți va vesti, pe cei mai bătrâni ai tăi și îți vor răspunde“. Această cale este

urmată și astăzi? Sau poate că în orice problemă a noastră devenim singurii noștri sfătuitori?

Marele Vasile accentuează ca „omul care se sfătuiește pe sine însuși, își este propriul războinic“.

Polemica întâmpinata de învățătura Sfântului Grigorie, ca să nu se facă cunoscută sau să fie

răstălmăcita și rău famată, nu s-a întâmplat cu nici un alt sfânt al Bisericii noastre. Au trecut exact

640 de ani de la adormirea să și nu au încetat clevetirile împotriva sfântului. Și aceasta se întâmpla

deoarece învățătura Sfântului Grigorie Palama constituie chintesența Ortodoxiei și în consecință

devine ținta tuturor potrivnicilor săi.

Până în veacul al 17-lea se scriau tratate care în realitate erau scrieri pline de batjocuri împotriva

Sfântului. Și nu este ceva ciudat în viața Bisericii ca un sfânt să fie bârfit, fie pentru caracterul său,

fie pentru învățătura sa în interpretarea dogmei despre Dumnezeu. Dar principalul instigator al

tuturor acestor clevetiri și batjocuri a fost și este chiar diavolul, care se folosește ca de niște unelte

de oameni pătimași, iubitori de sine și fără pic de cuviință. De aceea, și credinciosul nu trebuie să

se smintească în astfel de situații, ci să se roage în principal pentru cel care a pricinuit sminteala,

pentru că Domnul a vorbit apocaliptic: „Vai, acelui om prin care vine sminteală!”. Astfel de

clevetitori împotriva lui Palama au fost și Varlaam, Achidin, Gregoras, Chidonis, care sunt

Page 5

anatematizați în Sinodiconul Ortodoxiei care se citește în prima Duminică din Postul Mare, a

Ortodoxiei. Dar propaganda papalo-catolica nu a războit doar învățătura Sfântului prin diferitele

ei mijloace, ci a încercat să oprească și sărbătorirea pomenirii lui. Pururea-pomenitul Arhiepiscop

Hrisostom Papadopoulos observă: „Clerul catolic a reușit să considere ca dovadă a credinței și

afierosirii la papism din partea trădătorilor credinței ortodoxe, delimitarea lor de sărbătoarea

Sfântului Grigorie Palama“.

În secolul nostru, cercetătorii contemporani ai lui Palama în occident, care sunt recunoscuți și de

către teologii noștri ca niște cercetători importanți, îl critică pe Palama ca diteist, ca neoplatonist

și iconomah. Dar și teologii noștri academici, care acum nu se mai afla în viață, nu au dat nici un

imbold studenților lor să studieze scrierile lui Palama, ci mai mult decât atât, le-au marginalizat și

de mult ori le-au considerat făcături cu aparentă intelectualistă sau sentimentalista. Din contră, în

zilele noastre se observă o aplecare intensă asupra teologiei palamite în spațiul pur universitar, și

o dovadă a acestui lucru este și convocarea acestui congres.

Cercetătorii autentici ai scrierilor lui Palama și purtători ai predaniei isihaste au fost cuvioșii ce au

strălucit sub turcocratie: David din Evvia, Cuviosul Mucenic Iacov Aghioritul, Maxim Vatopedinul,

Cosma Etolianul, Colivazii cu Sfântul Nicodim Aghioritul în frunte, Acachie Cavsocalivitul, la care au

ucenicit trei noi mucenici, Macarie Notaras, care și el a arătat trei noi mucenici și atâția alții. Noii

mucenici, și în principal cei care mai întâi apostaziaseră, de obicei mergeau în Sfântul Munte ca săse spovedească, să trăiască în pocăință, să se lege de un părinte duhovnicesc care să-i învețe

rugăciunea minții, viața ascetică pentru curățirea inimii, ca să ajungă la lumânare și la sălășluirea

în ei a harului dumnezeiesc, când ar fi putut deja, fără pericolul lepădării, să mărturisească și să

primească mucenicia pentru Hristos, când li s-ar fi dat prilejul.

În 1347, Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului după multe rugăminți ale împăratului Ioan

al VI-lea Cantacuzino și ale Patriarhului Isidor. Se menționează în viața sa ca sfântul nu și-a dorit

aceasta, nu a fost de sine chemat, ci de-Dumnezeu-chemat și de-popor-ales. Viața duhovnicească

trebuie să meargă înaintea treptelor preoției. Sfântul Grigorie fiind desăvârșit, îndumnezeit, „a fost

așezat în sfeșnic” ca să călăuzească fără rătăcire și prin exemplul vieții lui și pe alții, turma sa, pe

calea îndumnezeirii și a sfințirii.

Însa în scaunul său s-a dus abia după trei ani, pentru că în Tesalonic era încă diviziune, certuri

interne și tulburări din cauza situației politice instabile a cetății; iar Sfântul le primea pe toate cu

smerenie. Nu a cerut drepturi și nu s-a luptat ca să-și ia locul în tronul arhieresc; pe toate le lăsa în

purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În ziua intrării lui în cetate a rostit o rugăciune emoționantă, iar

după trei zile o Omilie foarte importantă „Despre pacea între-olaltă“. În lucrarea să pastorala este

cuprinsă și îndrumarea turmei sale către pocăință sinceră și participarea la dumnezeieștile Taine.

Era făcător de pace și primea pe oricine avea vreo nevoie la orice oră, înfrunta ereziile cu

autoritatea lui teologică, stigmatiza neîndurarea și nedreptatea socială, îi chema pe preoți la Sinaxe

și le tâlcuia înaltele lor îndatoriri preoțești. Însă lucrul cel mai important poate a fost că a rămas

întotdeauna isihast în mijlocul zgomotelor din lume, a încercărilor lui, a întemnițărilor și că păstra

neîntreruptă negrăita lui unire cu Dumnezeu.

Page 6

Era „Păstorul cel bun”, care se jertfea pentru mântuirea turmei sale, model pentru păstorii actuali

ai Bisericii, iar poporul îl iubea foarte mult, simțea și se desfăta în dragostea lui părintească.

Această dragoste nepărtinitoare a fost pricina că sfântul să lucreze minuni încă din viață. Harisma

tămăduirilor se naște din dragostea aceluia care se jertfește pe el însuși ca să trăiască aproapele.

În epoca noastră, mulți învață din amvonul Bisericii, și bine fac, dar poporul lui Dumnezeu vrea să

vadă și să comunice cu părinții duhovnicești, cu adevărații păstori.

Palama a adormit în noiembrie 1359 (…). Însă Sfântul nu și-a părăsit turma să. Sfântul Filotei

Kokkinos, în Cuvântul sau de laudă pentru Palama, aduna 15 minuni ale Sfântului care au avut loc

cu puțin timp după adormirea să. Astfel se arata universalitatea unui sfânt care îmbrățișează cu

dragostea să întreaga lume și se interesează de ea chiar și după moartea lui. Și acest lucru nu se

întâmplă și astăzi cu sfinții noștri contemporani, Părintele Iacov, Părintele Porfirie, care aleargă,

am zice, în toate marginile pământului ca să mângâie, să tămăduiască, să săvârșească minuni?

Am încercat să semnalăm în această concisă omilie a noastră următoarele puncte: Sfântul din

vârsta să prunceasca a avut o viață duhovnicească, a îmbrățișat cu dragoste monahismul și a trăit

până la sfârșitul vieții lui ca monah cu un cuget autentic isihast și patristic, a fost un slujitor

înflăcărat al Născătoarei de Dumnezeu, a devenit exemplu de păstor, a răbdat cu smerenie și

credința în pronia lui Dumnezeu nedreptele bârfiri și judecăți, pe când învățătura lui a fost

încorporată în învățătura Bisericii Ortodoxe ca o autentică și nerătăcitoare cale a cunoașterii lui

Dumnezeu și a îndumnezeirii omului, cu toată polemica pe care a suportat-o și din partea anti-isihaștilor și latino-cugetătorilor ulteriori.

În seara aceasta în care prăznuim pomenirea sa, în cadrul lucrărilor Congresului, dorim ca fiecare

dintre noi să îl cinstească sincer pe luminatorul Ortodoxiei, pe dascălul și sprijinul Bisericii, pe

propovăduitorul harului, pe podoaba monahilor, pe teologul apologet, pe Sfântul Grigorie Palama

făcătorul de minuni, cu încercarea noastră de a-l imita. Clerul, avându-l ca exemplu de monah și

de păstor, iar poporul urmându-i și împlinindu-i învățătura care are ca scop principal trăirea harului

dumnezeiesc. Astfel se va adeveri cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur: „Cinstea Sfântului, imitarea

Sfântului” ( „Cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinți este imitarea lor“)

(Tradus din grecește de Leontie monahul după „O Osios Grigorios“, ediția anuală a Sfintei Mănăstiri

Grigoriu din Sfântul Munte Athos, perioada a doua, anul 2003, nr.28, pp. 5-18)

[1] Omilie la Privegherea din 5 noiembrie 1999 în cadrul Congresului dedicat Sfântului Grigorie

Palama din Lemesos (Cipru).