Fiecare creștin poate istorisi o poveste minunată și unică despre întâlnirea sa cu Mântuitorul Hristos,

căci Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ ca să-l caute și să-l mântuiască pe cel pierdut, Se

descoperă pe Sine în chip diferit fiecărei persoane în parte, ba chiar fiecărui neam, precum aflăm din

convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă.

„Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o

femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau”.

Ca să tămăduiască rănile femeii samarinence, Domnul Se smerește pe Sine înaintea ei cerându-i apă. El o

reașază astfel în cinstea din care căzuse și o pregătește să primească cunoașterea adevărului Său. La fel

face tot omul cu adevărat duhovnicesc atunci când vrea să-l ajute și să-l folosească pe aproapele său: se

pune pe sine mai prejos de acesta, pretinzând că are nevoie de ajutorul lui, și astfel, cinstindu-l pe

celălalt ca pe binefăcătorul său, surpă peretele din mijloc al despărtiturii.

În același chip se purta și Părintele Sofronie cu cei ce veneau la dânsul: se așeza pe sine mai prejos decât

fiecare, ca pe toți să-i poată ajuta. Nu numai că scaunul lui era întotdeauna mai scund decât cel al

interlocutorului său, ci întreaga lui atitudine era atât de smerită și de sinceră, încât oamenii erau mișcați

și își deschideau inima spre a primi proroceasca cunoaștere de sine. Însuși Domnul îi învață pe sfinții Lui

această cale.

Cu adevărat, mare a fost uimirea femeii samarinence atunci când L-a întâlnit pe Dumnezeu întrupat:

„Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au

amestec cu samarinenii.”

Atât de mult îi disprețuiau și îi urau iudeii pe samarineni, încât nu voiau nici măcar să se atingă de vreun

lucru ce fusese mai înainte atins de aceștia. Pentru ei, samarinenii erau închinători la idoli, popor

necurat care lepădase adevărata tradiție religioasă a strămoșilor. Înveninați de atitudinea ostilă a

evreilor, samarinenii răspundeau la rândul lor cu dușmănie. Ne putem, așadar, închipui cât de uimită

trebuie să fi fost femeia atunci când acest iudeu, pe care îl recunoștea cu ușurință după vorbă și după

îmbrăcăminte, a binevoit să-i vorbească și chiar să-i ceară apă. De fapt, fiecare întâlnire a omului cu

Dumnezeu este o surpriză. Dar cea mai mare surpriză ne așteaptă pe toți la Judecata de Apoi, atât pe cei

drepți, cât și pe cei păcătoși. Drepții se vor minuna pentru că, în smerenia lor, nu s-au socotit niciodată

vrednici de mila Domnului; păcătoșii, dimpotrivă, vor aștepta să fie mântuiți și, în schimb, vor fi mustrați

de Dumnezeu.

Văzând nedumerirea femeii, Domnul îi răspunde cu mare delicatețe:

„Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-arfi dat apă vie”.

În Vechiul Testament, în Cartea Prorocului Isaia, apa cea vie Îl preînchipuie pe Duhul Sfânt pe Care Mesia

avea să-L aducă pe pământ odată cu venirea Sa în lume.3 Mântuitorul îi cere omului apa cea

Page 2

pământească, dăruindu-i în schimb nestricăcioasa apă cerească a vieții veșnice. El cere de la noi numai

cele ce stau în puterea noastră: o inimă deschisă, puțină râvnă duhovnicească și un gând firav de

pocăință. Precum se spune în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:

„Dăruiește-le lor cele cerești în locul celor pământești; cele veșnice în locul celor vremelnice; cele

nestricăcioase în locul celor stricăcioase“.

Cu câtă delicatețe Se poartă Domnul cu femeia samarineancă, vorbind despre Sine la persoana a treia!

Hristos Se retrage, Se ascunde, vrând să i Se descopere treptat, pe măsura înțelegerii ei, fiindcă ea nu

știe încă Cine este El. După cum am spus mai înainte, oamenii duhovnicești, pentru a-i ajuta pe semenii

lor, încep prin a se pune pe sine mai prejos de aceștia, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul, care a dat tot

locul și toată cinstea Mirelui Hristos. Aceștia sunt prietenii Mirelui, pentru că Îi împărtășesc dorința

arzătoare ca omul, de bunăvoie și în deplină libertate, să pătrundă tot mai adânc în taina legăturii lui

personale cu Dumnezeu.

„Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva

ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și

fiii lui și turmele lui?”

Invocând numele Patriarhului Iacov, strămoșul lor comun, femeia invocă însăși obârșia, esența neamului

ei. Astfel, cugetul ei începe să se înalțe la cele dumnezeiești, chiar dacă nu se dezlipește încă de cele

pământești. Hristos rămâne pentru ea un simplu iudeu, dar recunoaște acum că El ar putea fi mai mare

decât cel mai de seamă strămoș al poporului ei, Iacov-Israel.

Cu răbdare și delicatețe, Iisus continuă să lumineze cugetul femeii samarinence spre înțelegerea tainei

Sale:

„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai

înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică.”

Aici Domnul Se arată îngăduitor față de naivitatea femeii, coborându-Se la nivelul înțelegerii ei firești, ca

să trezească în ea setea după apa cea vie a Duhului. Dacă vom bea cu dorire din această apă, viața cea

fără de sfârșit a lui Dumnezeu ne va astâmpăra setea de veșnicie. Într-adevăr, tot cel ce se învrednicește

de un asemenea dar al harului va tinde neîncetat către cele de sus, căci de acum este înzestrat cu aripile

Duhului, în stare să-l înalțe deasupra acestei lumi și să-l poarte în lumea de dincolo. [Vezi Cântarea

treptelor (glas 6) de la Utrenie]

Hristos caută să trezească în sufletul femeii o astfel de credință care să-i dea puterea să primească

adevărul veșnic pe care El atât de mult dorește să i-l descopere. Femeia își dă seama de adevărul

cuvintelor lui Hristos, le simte puterea duhovnicească, dar nu poate încă înțelege darul cel sfânt pe carei-l împărtășește cuvântul dătător de viață și prezența vie a Domnului Iisus. Când citim Sfânta Evanghelie

simțim de multe ori energia dumnezeiască a cuvântului lui Dumnezeu și intuim profunzimea necuprinsă

a adevărului pe care îl ascunde, dar pentru că suntem încă pământești nu putem pătrunde în tainele

înțelesului său adânc. Înțelegerea noastră nu depășește nivelul intelectual, sufletesc sau psihologic, în

timp ce adevărul cuvântului dumnezeiesc cuprinde negrăita taină a vieții veșnice în Hristos.

Socotind că Domnul îi poate da să bea, ca dintr-un izvor fermecat, apa ce nu se sfârșește niciodată, astfel

încât să nu mai fie nevoită să vină și să scoată din fântână, femeia Îi spune:

Page 3

„Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.“

Dar Domnul, Căruia toate Îi sunt cunoscute, caută mai întâi s-o vădească de păcat. Ea trebuie să se

îndrepte, să-și schimbe viața, ca să poată primi darul cel nestricăcios al Duhului. Aici a vădi pe Cineva de

păcat5 nu înseamnă a-l învinui ori mustra într-un chip care să-l ducă la deznădejde. Este vorba mai

degrabă despre un cuvânt prorocesc născut dintr-un mare discernământ, care îl va lumina și-l va însufla

pe ascultător să îmbrățișeze de bunăvoie acest cuvânt și să purceadă cu râvnă la împlinirea lui.

Adevărații proroci dau dovadă de un mare discernământ, împărtășind semenilor lor cu mare grijă

cuvântul lui Dumnezeu și purtându-se față de ei cu deosebit respect. Scopul lor este să trezească în

aceștia un simțământ smerit de recunoștință (Φιλοτιμο)6, care îi va ajuta să-și cunoască propria

păcătoșenie. Atunci, în chip firesc, ei vor începe să se urască pe sine, căutând să se lepede de acest sine

păcătos, din dorința de a cinsti cum se cuvine cuvântul ce le-a fost încredințat prin har.

Să luăm aminte la chipul în care Domnul își împlinește scopul mântuitor cu femeia samarineancă. Deși

dorința Lui fierbinte este să o mântuiască, totuși, pe parcursul întregului dialog cu ea, El niciodată nu o

silește, nici nu încearcă să-i impună voia Lui cea sfântă. Se poartă cu ea cu multă blândețe, lăsându-imereu libertatea de a primi sau nu darul Său. O cinstește chiar și atunci când o mustră pentru viața ei

cea păcătoasă. Ca s-o ridice din starea vrednică de plâns în care căzuse la înălțimea duhovnicească a

unui viitor apostol și mucenic, trebuie mai întâi să îndepărteze tumora malignă ce crescuse în sufletul ei,

și face aceasta cu deosebită delicatețe. El îi zice femeii:

„Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici.”

Cu alte cuvinte: „Dacă dorești cu adevărat darul apei celei vii, trebuie mai întâi să dovedești că vrei să te

faci sănătoasă“. Femeia răspunde cu simplitate: „N-am bărbat.“ Rușinea o împiedică să spună mai mult.

Insă Domnul, Care cunoaște ascunzișurile inimii omului, nu-i cere să-I mărturisească tot adevărul. în

marea Lui bunătate El o cruță, primind chiar și acest adevăr voalat al cuvintelor ei. Hristos completează

răspunsul femeii fără să o rănească, clădind pe fărâma de adevăr pe care aceasta I-o oferă:

„Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta

adevărat ai spus.”

Cât de blânde sunt cuvintele pe care Domnul le adresează făpturii omenești afundate în păcat! El câștigă

astfel încrederea femeii, care, nemaiputându-se împotrivi, se predă pe sine cu totul lui Hristos.

Atunci când vorbim cu cineva despre adevăr, se cuvine mai întâi să recunoaștem și să cinstim fărâma de

adevăr pe care acesta o poartă înlăuntrul său. Sfântul Siluan ne sfătuiește să facem astfel în relația cu

creștinii neortodocși. Dacă îi osândim pentru că mărturisesc o credință greșită, nu vor binevoi niciodată

să ne asculte, dar dacă recunoaștem că fac bine crezând în Dumnezeu și cinstindu-i pe sfinți, deși știm că

au o credință încă nedesăvârșită, atunci vor fi mai deschiși să ne asculte, fiindcă în acest chip noi urmăm

pilda Domnului și ne întemeiem pe cuvântul Lui. 7 Domnul nu este ca noi: El nu ne mustră cu asprime, ci

ne așteaptă răbdător. Ni Se descoperă cu mare delicatețe și ne întreabă dacă Îl iubim. O astfel de

purtare blândă și plină de respect este mântuitoare, în timp ce o mustrare făcută fără discernământ îl

poate răni și duce pe om la deznădejde. Sfântul Siluan spune:

Domnul ne iubește, și blând, fără a imputa, ne primește, precum nu a imputat tatăl fiului risipitor cel din

Evanghelie, ci a poruncit să i se dea un nou vestmânt, și pe mână inel de preț, și încălțăminte în picioare,

și a poruncit să se junghie vițelul cel îngrășat, și întru nimic l-a dojenit. O, cât de blânzi și de răbdători,

Page 4

trebuie să fim și noi pentru a ne îndrepta fratele, spre a fi praznic sufletului la întoarcerea sa. Duhul

Sfânt învață sufletul în chip negrăit a iubi pe oameni.

În alt loc, Sfântul scrie:

Unde vei afla un astfel de tată care să moară pe cruce pentru nelegiuirile fiilor? De obicei îi este dureros

tatălui și îi este milă de fiul care din pricina nelegiuirilor sale trebuie să sufere pedeapsă, însă deși îi este

milă de fiu, totuși va zice: „Nu ai făcut bine, și pentru faptele tale rele pe drept te pedepsești.” Domnul

însă nu ne va zice aceasta niciodată. El ne va zice și nouă ca Apostolului Petru: „Mă iubești tu pe Mine?”

Așa și în Rai, El va zice întreg norodului: „Mă iubiți voi pe Mine?”, și vor răspunde toți: „Așa, Doamne, noi

Te iubim pe Tine. Tu ne-ai mântuit cu patimile Tale pe cruce, iar acum ne-ai dăruit Cereasca împărăție“.

Dumnezeul nostru este bun și iubitor de oameni. El primește cu bucurie sămânța noastră de adevăr și o

udă răbdător, ridicându-ne astfel din căderea noastră. Cu multă blândețe Domnul a cultivat grăuntele de

adevăr al femeii samarinence până ce acesta s-a copt și a rodit întru cunoașterea adevărului Său.

Această cunoaștere este un minunat dar de la Dumnezeu. Purtarea Domnului față de femeia

samarineancă este prorocească, pentru că în El se cuprinde întregul adevăr dumnezeiesc. Iar femeia, la

rândul ei, răspunde în chip prorocesc, mărturisind adevărul Lui și adevărul despre sine însăși, în ciuda

stării căzute în care se află. Ea ascultă cu luare-aminte cuvântul lui Hristos și primește să fie îndreptată

de El, cu toate că este iudeu. Purtarea blândă și îngăduitoare a Domnului a adus o mare schimbare în

inima ei, fără a-i știrbi însă libertatea și demnitatea.

. [In Vechiul Testament, prorocia era menită să pregătească poporul pentru a-L primi pe Cel ce avea să

vină. În Noul Legământ, prorocia este afirmarea Adevărului veșnic despre Acela Care a venit și va veni

din nou, despre Hristos. Călătorind spre cele de jos, pogorându-se pe sine și pășind pe calea Domnului,

omul devine adevărat și atrage asupra sa Duhul Adevărului. Astfel, el primește darul de a descoperioamenilor voia lui Dumnezeu, căci devenind adevărat, a devenit totodată și proroc].

„Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești proroc“.

Ea nu spune: „Da, e drept ceea ce spui”, ci: „Văd că ești proroc.” Cu alte cuvinte:

„Tu știi adevărul despre toate. Deși mă vezi așa cum sunt, singurul Tău scop este să mă mântuiești.

Atunci când harul lui Dumnezeu ne atinge inima, dojenindu-ne pentru felul în care trăim, și ne luminează

ca să ne vedem neajunsurile și păcatele, ne dă totodată și puterea să ne îndreptăm viața și ne insuflă să

purcedem la luptă împotriva răului din noi. În dorința Lui de a ne mântui, Dumnezeu ne găsește oriunde

ne-am afla. Dar dacă dorim cu adevărat să rămânem alături de Domnul, după ce ne-am întors la El și L-am întâlnit, atunci datori suntem să ne îngrijim de felul în care viețuim. Iar răstimpul cel mai potrivit

pentru a pune ordine în viața noastră este atunci când harul cel dintâi petrece încă cu noi, căci el

lucrează înlăuntrul nostru și ne ajută să dobândim obiceiuri bune. De ne vom arăta însă nepăsători în

această perioadă plină de bucurie duhovnicească, nu vom fi în stare să rămânem în prezența Domnului

atunci când harul se va depărta de la noi.

După ce L-a mărturisit pe Domnul Hristos ca Proroc, femeia samarineancă se confruntă acum cu

următoarea întrebare: cum să-și îndrepte viața, cum să stea cu vrednicie înaintea lui Dumnezeu și să

umble fără prihană în calea Lui? Iar această întrebare este în ultimă instanță legată de problema

Page 5

veșniciei și, implicit, de cea a închinării la Dumnezeul cel adevărat. Ea nu vrea să piardă darul lui

Dumnezeu, de aceea problema adevăratei credințe a devenit acum esențială pentru ea:

„Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne

închinăm.”

Aici femeia atinge de fapt o chestiune de dogmă: „Care este religia cea adevărată?” Cât de important

este să îmbrățișăm dreapta credință! Acest lucru ar putea părea lipsit de însemnătate dacă trăim

departe de Dumnezeu, la un nivel pur intelectual. Dar din clipa în care am luat hotărârea să ne apropiem

de Domnul și să ne unim cu El, devine esențial pentru noi să înțelegem corect Cine este Dumnezeu, căci,

în mare parte, această înțelegere este cea care ne călăuzește la dobândirea plinătății vieții Lui.

Atunci Domnul o ridică pe femeie la o înțelegere și mai înaltă, arătându-i că închinarea cea adevărată nu

mai depinde acum de un templu anume, dintr-un loc anume:

„Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina

Tatălui.”

Hristos nu vorbește aici despre un Dumnezeu necunoscut, ci despre Tatăl Său cel Ceresc, ai Cărui fii

suntem cu toții.

„Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este.”

Observăm că Domnul nu vorbește niciodată la nivel psihologic sau pur logic, nici nu folosește limbajul

discursiv sau dialectic, așa cum fac oamenii. Fiind Dumnezeu, El rostește numai adevăruri veșnice. La fel

și sfinții, atunci când vorbesc despre Dumnezeu, nu încearcă să convingă sau să dovedească adevărul

spuselor lor; adânca lor cunoaștere de Dumnezeu este cea care poartă mărturie adevărului

dumnezeiesc. Oamenii nu se pot împotrivi cuvântului sfinților, fiindcă el le împărtășește harul lui

Dumnezeu care le înștiințează inima, încredințându-i de adevărul cel veșnic și nemailăsând astfel loc

pentru dezbateri sau controverse. Hristos nu caută să dovedească faptul că dreptatea este de partea

iudeilor, nici că samarinenii greșesc. El arată numai că evreii au rămas credincioși legământului lui

Dumnezeu cu Israel, deși credința lor este încă nedesăvârșită. Insă chiar în acel moment Domnul

descoperă adevărul absolut despre Cine este Dumnezeu și cum trebuie să I ne închinăm, pentru că El

Însuși este Adevărul Absolut. Zeii păgânilor sunt fără îndoială mincinoși, samarinenii au căzut în erezie,

iar evreii așteaptă încă plinirea descoperirii dumnezeiești.

Iisus Hristos este plinirea descoperirii prin care ni se deschide calea către adevărata închinare.

„Dar vine ceasul și acum este…”

Acest ceas începe odată cu venirea Domnului pe pământ, căci Împărăția lui Dumnezeu este aproape –este cu noi și înlăuntrul nostru. Și de acum înainte „adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și

în adevăr“. Altfel spus, cunoașterea și înțelegerea omului despre Dumnezeu desăvârșesc acum prin

faptul că adevărata închinare a Dumnezeului celui adevărat se descoperă în și prin Hristos. Credincioșii

nu se vor mai închina unui Dumnezeu aproape necunoscut, ci lui Dumnezeu-Tatăl, iar această închinare

nu poate fi decât „în duh și în adevăr“. Ei I se vor închina in harul Duhului Sfânt și în Hristos, Fiul și

Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El este Adevărul. Ne vom închina lui Dumnezeu în adevărul cuvântului

Său, descoperit omului pe pământ în Persoana lui Iisus Hristos.

Page 6

Mai mult, „Tatăl astfel de închinători își dorește”. Tatăl ii caută pe aceia care au înțeles că pe Dumnezeu

nu Îl putem cunoaște în chip rațional, cum credeau grecii, nici nu Îl putem limita la un neam sau la o țară

anume, așa cum făceau evreii. Unul Dumnezeu adevărat nu se lasă cuprins de către mintea omenească,

nici nu poate fi mărginit în vreun fel. Unul Dumnezeu adevărat este Duh, iar închinătorii cei adevărați I se

închină în Duhul Său, în inimă, în Chip desăvârșit, în tot ceasul și în tot locul stăpânirii Sale. Adevărata

închinare nu are nici un amestec cu nationalismul și nici cu orice altceva din lumea aceasta.

„Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să I i închine în duh și în adevăr.“

Dumnezeu este Tată și Duh, iar închinătorii Lui I se vor închina „în adevărul” pocăinței. Acest adevăr este

insuflat de Duhul Adevărului Care de la Tatăl purcede și îi este dăruit omului atunci când se pocăiește din

toată inima și din tot sufletul, când însetează și tânjește după Dumnezeu cu toată ființa sa. Iar calea

absolută, calea desăvârșită a adevăratei Lui închinări, începe prin a-L cunoaște așa cum un fiu își

cunoaște tatăl. Aceasta este religia cea adevărată, religia inimii, pe care ne-a descoperit-o în vremurile

din urmă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Prin credința în El Il cunoaștem pe Dumnezeu ca Părinte și

devenim fiii Lui adevărați, fii ai zilei, fii ai Luminii adevărului Său.

„Știm că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu

sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Văzând la început în Domnul Iisus un iudeu obișnuit, apoi un om mai mare decât însuși Patriarhul Iacov

și în cele din urmă un Proroc, femeia samarineancă este acum gata să mărturisească că El este Hristosul,

Mesia. Domnul a călăuzit-o la o asemenea plinătate a cunoașterii, încât ea aleargă în cetate să-L

propovăduiască pe Hristos celor din neamul ei, care vor mărturisi mai apoi:

„Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat

Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Convorbirea lui Iisus cu femeia samarineancă ne dezvăluie un mare adevăr: din clipa în care omul

primește cuvântul lui Hristos, cugetul său se înalță treptat la adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Mai

întâi el descoperă puterea dumnezeiască a acestui cuvânt și se întărește în credință, apoi acceptă

adevărul lui Hristos-Dumnezeu, călăuzit fiind de credința cea dreaptă. Ochiul lăuntric i se curățește și

începe să vadă limpede în a Cui prezență se află; sufletul i se umple întreg de lumină, iar inima îi este

inundată de Lumina dumnezeiască a Soarelui Dreptății. Luceafărul de dimineață a răsărit în inima lui, și

astfel el se face fiu al zilei și se unește cu Dumnezeu, aducându-I închinare în duh și în adevăr. Se închină

cu toată inima acestui Dumnezeu Care l-a cinstit cu harul Său, știind că El este singurul Dumnezeu

adevărat și Mântuitor al lumii.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ți aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei