Mulți consideră că este foarte greu să trăiască conform credinței și să

împlinească voia lui Dumnezeu. În realitate, acest lucru este foarte ușor. Trebuie doar

să fim atenți la detalii mărunte, la „fleacuri” și să ne străduim să nu cădem în cele mai

mici și mai ușoare greșeli.

Aceasta este calea cea mai simplă de a intra în lumea duhovnicească și de a ne

apropia de Dumnezeu.

De obicei, omul crede că Creatorul lui îi cere fapte mărețe, un spirit de sacrificiu

extrem, o anulare totală a propriei personalități. Astfel, omul ajunge să se sperie atât

de mult de aceste gânduri, încât începe să-i fie frică să se apropie în vreun fel de

Dumnezeu, se ascunde de El ca Adam atunci când a greșit și, neîncercând măcar săînțeleagă mesajul Cuvântului lui Dumnezeu, își spune: „Oricum nu pot să fac nimic

pentru Dumnezeu și pentru sufletul meu, mai bine să stau mai departe de lumea

duhovnicească, fără a mă mai gândi la viața veșnică sau la Dumnezeu. Voi trăi așa cum

voi putea“.

Chiar la intrarea în lumea duhovnicească există un soi de „hipnoză a faptelor

mărețe” („trebuie să fac ceva măreț sau nimic“). Astfel, oamenii ajung să nu mai facă

nimic pentru Dumnezeu și pentru sufletele lor. Este uimitor: cu cât omul este mai

atent la lucrurile mărunte, cu atât mai mult el tinde să fie anume în aceste lucruri

„neînsemnate” onest, curat și credincios lui Dumnezeu. Fiecare om care vrea să se

apropie de împărăția lui Dumnezeu, trebuie să-și însușească atitudinea corectă față

de lucrurile mărunte.

„Cel ce vrea să se apropie” – aici se și ascund toate problemele întâlnite pe

făgașul căutărilor religioase ale omului. De obicei, el ar vrea să intre în împărăția lui

Dumnezeu într-un mod cu totul neașteptat pentru el însuși, printr-o manieră magică

sau pe merit, printr-o nevoință anume. Dar nici una, nici cealaltă nu duc la

descoperirea autentică a lumii superioare.

Omul nu poate ajunge la Dumnezeu printr-o manieră magică, rămânând pe

pământ străin de interesele față de împărăția lui Dumnezeu. El nu poate cumpăra

comorile Împărăției Cerești prin niște fapte exterioare. Faptele sunt necesare pentru

a înrădăcina mai bine în om viața duhovnicească, psihologia cerului, voința luminată,intențiile bune, o inimă dreaptă și curată, iubirea nefățarnică. Tocmai prin fapte

mărunte, săvârșite zilnic, toate acestea încolțesc și se înrădăcinează în om.[…]

Aș vrea să atrag o atenție deosebită fiecărui om asupra lucrurilor foarte mici,

extrem de ușoare, dar și esențiale pentru el.

„Iar cel ce va da de băut unuia dintre aceștia mici numai un pahar cu apă rece, în

nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu se va pierde plata sa” (Mt. 10, 42).

Page 2

Acest cuvânt al Domnului reprezintă formula superioară care arată importanța

binelui mărunt. In vremurile Mântuitorului, Palestina nu era un deșert, așa ca în zilele

noastre. Ea era o țară înfloritoare, îndestulată cu umiditate, și de aceea, un pahar cu

apă rece reprezenta o cantitate neînsemnată [pentru localnici], dar destul de

prețioasă pentru persoanele care călătoreau mai mult pe jos. Dar Domnul nu selimitează doar la aceasta, la a le indica importanța unui lucru mărunt – un pahar cu

apă rece, El mai adaugă că acesta trebuie să fie dat măcar „în nume de ucenic“. Acesta

este un detaliu remarcabil. Ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenție asupra lui. În

viață, cele mai bune fapte trebuie făcute întotdeauna în numele lui Hristos, în numele

Domnului.

„Binecuvântat este cel (ceea) ce vine” – în orice privință – „în numele Domnului“

(Ps. 112, 26), în numele lui Hristos. Duhul, numele lui Hristos, conferă tuturorlucrurilor și faptelor o valoare veșnică, oricât de mici ar fi acestea. Și orice dragoste

umană jertfelnică, pe care există pecetea iubirii lui Hristos, face să fie important șiprețios orice cuvânt, orice gest, orice lacrimă, orice zâmbet, orice privire a omului.

Iată că Domnul ne spune cu claritate că fapta bună măruntă, care nici nu a fost măcar

săvârșită în numele Lui, ci doar în numele unui ucenic de-al Său, reprezintă o mare

comoară în veșnicie.

Evident că faptele noastre bune pot fi, și adesea sunt, egoiste, pătrunse de o

viclenie ascunsă. Domnul ne arată acest lucru și ne recomandă să îi invităm în casa

noastră nu pe cei care ar putea să ne răsplătească printr-o invitație asemănătoare, ci

persoanele care au nevoie de ajutorul, sprijinul și încurajarea noastră. Uneorimusafirii noștri sunt sursa slavei deșarte, a calomniilor și a variatelor vanități. Cu

totul altceva presupune o conversație prietenoasă, de calitate. Aceasta este

binecuvântată, ea întărește sufletele și le face mai persistente în bine și în adevăr, pe

când cultul comunicării perfide din lumea modernă este o boală care distruge acum

oamenii și civilizația.

În orice act de comunicare umană ar trebuie să fie prezent numaidecât Duhul

cel bun al lui Hristos, fie în manifestarea lui evidentă, fie în mod ascuns. Această

prezență tainică a Duhului lui Dumnezeu, în contextul unui dialog uman simplu și bun,

creează acea atmosferă de „ucenicie” despre care ne vorbește Domnul. „In nume de

ucenic” – aceasta este prima treaptă în comunicarea cu o altă persoană, făcută „în

numele Domnului Iisus Hristos însuși“…

Există multe persoane care, încă necunoscându-L pe Domnul și nici admirabila

relație cu o altă persoană, care poate fi clădită „în numele Lui“, deja au dobândit înrelațiile lor această comuniune umană pură, care îi apropie de Duhul lui Hristos. Pe

această primă treaptă a binelui, pe care Domnul a prezentat-o sub forma oferirii unui

pahar de apă „în nume de ucenic“, ar putea să ajungă mulți sau chiar toți, precum șisă înțeleagă literal aceste cuvinte ale lui Hristos și să se străduiască să-l ajute pe orice

Page 3

om. Niciun moment al unei asemenea atitudini nu va fi uitat înaintea lui Dumnezeu,

precum nicio singură pasăre mică nu este uitată înaintea Tatălui ceresc (vezi Lc. 12,

Dacă oamenii ar fi fost înțelepți, toți ar fi aspirat să-și asume această lucrare

mică și foarte ușoară, prin care și-ar fi putut agonisi o comoară veșnică. Marea salvare

a oamenilor constă în faptul că ei se pot împărtăși din pomul vieții, prin intermediul

celui mai neînsemnat altoi: fapta bună. Nu este deloc necesar să altoim o tulpină

întreagă de măr roditor la mărul cel sălbatic. Este suficient să luăm un altoi mic și să-l alipim de una dintre ramurile puietului sălbatic.

De asemenea, pentru a dospi un vas de aluat, nu trebuie să îl amestecăm cu o

cantitate similară de drojdie. Este de ajuns să punem doar puțină drojdie și întregul

aluat va dospi. La fel se întâmplă și cu faptele bune: cea mai mică dintre ele poate

produce efecte majore. Iată de ce nu trebuie să ignorăm faptele bune mărunte,

spunându-ne: „De vreme ce nu pot face vreo faptă bună mare, nu mă voi îngriji deloc

să fac fapte bune“.

Cât de importantă este pentru un om o faptă bună măruntă, o demonstrează

incontestabil chiar însăși faptul că răul cel mai mic este extrem de dăunător pentru el.

Să presupunem că mi-a intrat un fir de praf în ochi - ochiul meu nu mai este în stare

să distingă nimic, chiar și cu celălalt ochi îmi vine greu să văd ceva. Un rău mic, căzut

ca firul de praf în ochiul sufletului, îl abate pe om imediat de pe drumul vieții. Ni se

pare un fleac a scoate din ochiul nostru fizic sau al altuia, ori chiar din cel sufletesc,

acest fir de praf, dar acest act reprezintă un bine, fără de care nu am putea trăi.

Într-adevăr, binele mărunt este mult mai necesar, mult mai ființial lumii decât

cel măreț. Fără faptele bune mărețe oamenii ar putea trăi, pe când fără cele mărunte

nu. Omenirea piere nu din cauza insuficienței faptelor bune mărețe, ci din pricina

lipsei celor mici. Binele măreț nu este decât acoperișul care se sprijină pe perețiiconstrui ți din cărămizile binelui mărunt.

Așadar, Creatorul i-a încredințat omului să împlinească pe pământ cele mai

mici, cele mai ușoare fapte bune, El însuși luându-și angajamentul să le realizeze pe

toate cele mari. Și aici, prin cel care realizează binele mărunt, Domnul însuși îlfăurește pe cel măreț. Binele nostru mic Creatorul îl transformă într-un bine mare.

Dacă Dumnezeul nostru este Cel care a creat totul din nimic, oare El nu este capabil

să facă ceva măreț din ceva foarte mic?

Precum mișcării pe verticală i se împotrivesc aerul [prin presiunea

atmosferică] și pământul [prin gravitație], astfel și oricărui, chiar și celui mai

neînsemnat și ușor bine, i se împotrivește rutina. Această stare de inerție a fost

ilustrată de Mântuitorul într-o pildă foarte scurtă: „nimeni, bând vin vechi, nu voiește

de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi“ (Lc. 5, 39). Orice om care locuiește în lume

este legat de cele cu care s-a obișnuit. El s-a obișnuit cu răul, îl consideră starea sa

Page 4

normală de existență, iar binele i se pare nefiresc, constrângător și imposibil de

realizat pentru el. Dacă omul s-ar fi obișnuit cu binele, el l-ar înfăptui nu pentru că

trebuie făcut, ci pentru că nu ar putea să nu-l facă, așa precum omul nu poate să nu

respire, iar pasărea să nu zboare.

O persoană bună din punct de vedere mental se întăre ște și se mângâie în

primul rând pe sine însuși. Și acest lucru nu este sub nici o formă egoism, așa cum

cred unii pe nedrept, nicidecum! Aceasta este o manifestare firească a binelui lipsit de

viclenie, care îi aduce o bucurie duhovnicească superioară celui care îl săvârșește.

Binele autentic întotdeauna îl mângâie în profunzime și cu o puritate neîndoielnică

pe cel care-și unește sufletul cu el. Nu poți să nu te bucuri atunci când ai ieșit din

obscuritatea subterană la lumina soarelui, la frumusețea spațiilor verzi și la adierea

mirosului îmbătător al florilor. Nu putem să-i reproșăm unei persoane că: „Tu ești

egoist, fiindcă te bucuri de propria bunătate“. Aceasta este singura formă de bucurielipsită de egoism: bucuria binelui, bucuria împărăției lui Dumnezeu. Prin această

bucurie omul se va mântui de rău, el va viețui cu ea în veșnicie cu Dumnezeu.

Unei persoane care nu a experimentat bunătatea adevărată, aceasta i se pare

un chin zadarnic, ce nu folosește la nimic… Există o stare de liniște falsă, din care

omului îi este dificil să iasă. Precum copilului îi vine greu să iasă din burta mamei în

această lume, așa și unui prunc duhovnicesc îi este dificil să se rupă de trăirile șigândurile sale mărunte, canalizate doar spre procurarea unui folos egoist pentru

propria persoană, și să le îndrepte în direc ția îngrijirii de o altă persoană, de care nu

este legat în vreun fel.

Convingerea că starea cea veche, cunoscută și obișnuită, este întotdeauna mai

bună decât una nouă, necunoscută, este caracteristică fiecărui om neluminat. Pe când

cei care au început să crească [duhovnicește], pășind pe drumul foamei și a setei de

adevărul lui Hristos și a sărăciei cu duhul, încetează să-și mai deplângă starea de

înapoiere și imobilitatea viselor lor, dobândite și însușite de-a lungul vieții…Umanitatea renunță cu greu la cele cu care s-a obișnuit. Pe de altă parte, probabil că

tocmai acest fapt o și păzește de o obrăznicie nestăpânită și de căderea într-un abis

mai mare. Picioarele blocate în mlaștină îl împiedică uneori pe om să se arunce cu

capul în beznă, dar mai adesea se întâmplă ca mlaștina să-l împiedice pe om să urce

pe muntele Teofaniei sau, cel puțin, să iasă la pământul tare al ascultării cuvântuluilui Dumnezeu.

Prin fapte mici, ușoare, făcute cu o lejeritate neobișnuită, omul se deprinde din

ce în ce mai mult cu binele și începe să-i slujească fără să vrea, dar din inimă, sincer,

și astfel intră în contact tot mai mult cu atmosfera binelui, prinzând rădăcini în noul

tărâm – cel al binelui. Rădăcinile vieții omenești se adaptează cu ușurință la acest sol

al binelui și curând ajunge să nu mai poată trăi fără el. Așa se mântuiește omul: de la

Page 5

ceva mic provine ceva mare. Cel credincios în puține ajunge să fie credincios în multe

(vezi Lc. 16,10).

De aceea, eu nu înalț un imn de laudă binelui, ci faptului cât de mic șiinsignifiant este el… Nu doar că nu vă mustru pentru faptul că sunteți preocupați delucruri mărunte în săvârșirea binelui și că nu vă asumați vreun sacrificiu măreț, ci,dimpotrivă, vă rog să nu vă mai gândiți la nici un fel de sacrificii mărețe, dar în nici un

caz să nu neglijați lucrurile mărunte dintr-un bine făcut.

Vă invit, dacă doriți, să nu vă lăsați cuprinși de o furie nestăpânită decât într-osituație excepțională, dar să nu vă mâniați din cauza unor lucruri mărunte „pe fratele

vostru în zadar” (Mt. 5, 22). Inventați orice minciună doriți într-o problemă care vă

depășește, dar nu-i spuneți fratelui vostru neadevărul în viața de zi cu zi. Vi se pare

un fleac, dar încercați să procedați așa, și veți vedea urmările. Lăsați la o parte toate

dezbaterile legate de este sau nu permis să fie omorâți milioane de oameni – femei,

copii și bătrâni – și încercați să vă manifestați simțul moral în „fleacuri”: nu mai

omorâți niciodată persoana aproapelui vostru, prin cuvânt, prin aluzie sau gesturi,

căci binele constă în a te abține de la rău. Astfel, prin lucrurile mărunte, veți putea cuușurință, pe neobservate și lejer, să realizați multe.

Vă vine greu să vă treziți noaptea pentru rugăciune? Rostiți-o dimineața. Dacă

nu puteți acasă, cel puțin atunci când vă îndreptați la locul de muncă și mintea vă este

liberă. Spuneți Tatăl Nostru, și fie ca toate cuvintele acestei rugăciuni scurte să capete

un ecou în inima voastră. Iar înainte de somn, faceți-vă semnul crucii, încredințându-vă din toată inima în mâinile Tatălui ceresc. Aceste lucruri sunt extrem de ușor defăcut.

Și dați, dați apă fiecăruia care are nevoie de ea, oferiți-i un pahar plin de simplă

implicare oricărui om care are nevoie de ea. Această apă se găsește oriunde, curg râuri

întregi, nu vă fie frică, nu va seca izvorul; oferiți-i fiecăruia câte un pahar.