Oricât de bună ar fi șoseaua, șoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe

viteza, să modifice puțin direcția sau să se întoarcă ș.a.m.d. Așa și cu viața noastră: deși înaintea noastră

drumul ne este însemnat de Părinți, de Apostoli și de însuși Hristos, totuși mereu suntem nevoiți să ne

ținem mașina pe acea linie care trebuie ținută, pentru a nimeri țelul nostru de pe urmă.

Și iată astăzi vreau să spun fraților și surorilor nou veniți că nu în cantitatea cunoștințelor stă puterea

mântuirii, ci în chipul vieții: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieții noastre – iată ce ne mântuiește.

Mântuiește acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă

iubiți unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoștințe. Dimpotrivă,

porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” și a deține deplinătatea cunoașterii – acea deplinătate

care este însuși Domnul. Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoașterea absolută, totuși nu în ea

constă mântuirea, ci în chipul viețuirii. Voi ați observat deja că eu nu am rânduială cronologică în

discuțiile mele cu voi, în ce privește anume subiecte mai înainte hotărâte, așa cum se obișnuiește în

școlile teologice. Dar așa curge viața.

Și iată astăzi vreau să spun fraților și surorilor că deși noi împărțim truda în fizică și intelectuală, totuși

unimea și mântuirea vin numai prin dragoste. Și cât de amar îmi este să observ că în noi trăiește o

cumplită înclinație către dominare și către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – și

aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situația unde oamenii în exterior sunt plini de

informație în tot felul de domenii ale cunoașterii, dar lăuntric nu au învățat să iubească.

În cartea mea despre Starețul Siluan, la sfârșitul descrierii vieții sale adaug cuvântul lui cel de pe urmă.Eu i-am zis:

– Îmi pare rău că sunt tot mereu bolnav și că nu am mai multă vreme să dau teologiei.

Cu blândețea și liniștea lui caracteristică, el m-a întrebat:

– Și socotiți aceasta a fi ceva mare?

Eu mă purtam cu el ca știind că era cel mai înalt dar al bunăvoirii lui Dumnezeu către mine. Și, firește, nu

am putut răspunde la întrebarea lui.

După un moment de tăcere, îmi zice:

– Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi.

Am numit aceasta cuvântul cel de pe urmă, pentru că și Domnul vorbește despre același lucru la Cina

cea de Taină. Și apostolul Pavel tot așa zice:

Ci râvniți darurile cele mai bune. Și încă mai înaltă cale arăt vouă. De aș grăi în limbile oamenilor și ale

îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de aș avea prorocie

și aș ști tainele toate și toată cunoașterea, și de aș avea toată credința, cât să mut și munții, iar dragoste

Page 2

nu am, nimica sunt. Și de aș împărți toată averea mea, și dacă trupul meu aș da să-l arză, iar dragoste nu

am, nimic îmi folosește. Dragostea îndelung-rabdă, se dăruiește, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu