“In aceste timpuri de indepartare masiva de crestinism, slujirea preoteasca devine din ce in ce mai grea.In incercarea sa de a scoate oamenii din iadul creat de patimile lor contradictorii, preotul se intalneste

cu moartea care ii loveste. Chiar senzatia timpului capata un caracter straniu: cand gol-taraganat, cand

dispare ca inexistent, deoarece nu sunt cautari cumpanite, intelepte.

Este cu neputinta sa cunosti oamenii. Ei sunt fie orbi si “nu stiu ce fac“, fie sufera

de daltonism duhovnicesc si mintal. Adesea ei vad lucrurile intr-o lumina diametral opusa, asemenea

negativului fotografic...A cunoaste astfel realitatea efectiva a vietii este cu neputinta: intr-o astfel de

situatie, nu ramane loc niciunui cuvant. Miscarile sfintei iubiri sunt receptate de ei cu dusmanie;

smerenia rabdatoare se prezinta lor ca fatarnicie; disponibilitatea de a sluji este urmarea unei marunte

cointeresari. Caracteristic in astfel de situatii este faptul ca duhul crestinesc al neimpotrivirii fata de rau

ii face excesiv de obraznici fata de preoti si ii insulta nemeritat de dureros – le atribuie asemenea intentii

la care ei insisi nu s-au gandit niciodata; dispretuindu-i fara mila, ii acuza de mandrie – prin toate

mijloacele fac jenanta prezenta preotului si, in acelasi timp, il condamna de sustragere in a se intalni in

astfel de conditii. Si asa la nesfarsit.

Binecuvantez pe Dumnezeu, Care mi-a deschis taina acestui fenomen. Domnul ne-a prevenit prin

cuvant, si ne-a invatat prin exemplul Sau. Si daca nu ar fi fost asa, ar fi fost cu neputinta sa nu devin

jertfa deznadejdii depline. Un episcop care s-a dedicat cu multa inflacarare slujirii celor in suferinta mi-ascris odata: “eu am inceput sa ma tem de iubire”.

Impreuna cu aceasta devine evident un alt aspect al slujirii noastre. Fata de preot oamenii se comporta

exact ca si fata de Dumnezeu – il resping cu o usurinta groaznica, ca pe ceva netrebuincios, cuincrederea ca atunci cand vor avea nevoie de el, ei Il vor chema si nu va refuza sa vina. “Parinte, iarta-le

lor, ca nu stiu ce fac”.

Dupa sosirea mea de la Sfantul Munte in Franta, m-am intalnit cu oameni de care ma dezobisnuisem in

cei 22 de ani ai vietuirii mele acolo. Aceasta in special in ultimii ani, cand devenisem duhovnicul catorva

sute de monahi cu diferinte feluri de viata ascetica ai Athosului. Nu ascund faptul ca am fost cudesavarsire “dezorientat”. Psihologia monahilor, rabdarea lor, puterea de stapanire intr-atat depasea