SILUANde Arhimandrit SofronieI. Despre cunoașterea voii lui DumnezeuSfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna și în toate să căutăm călăuzire de la

Dumnezeu, ce și cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare

situație în parte datori suntem să căutăm a cunoaște voia lui Dumnezeu și căile spre

a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieții

noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viața dumnezeiască,

cea veșnică. La cunoașterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi.

Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile

Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârșiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârșirii

lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general și ultim, iar omul, întâlnind

în viața sa de zi cu zi o nesfârșită varietate de situații, adesea nu știe ce să facă pentru

ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un

sfârșit bun, nu este destul să cunoaștem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu

în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din

toată puterea sa și pe aproapele ca pe sine însuși; mai trebuie încă și luminare de la

Dumnezeunîn ce privește mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a

vieții; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mișcat de această dragoste,

săvârșește faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă,

vorba doar de o aproximare și nu de desăvâr-șire. Faptul de a nu putea ajunge la

plinirea desăvârșirii duce la nevoia absolută pentru toți a unei neântrerupte comuni-

cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire și ajutor. Omul nu ajunge nu

numai la desăvârșirea dragostei, dar nici la desăvârșirea cunoașterii. O faptă ce

izvorăște, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecințe

nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele

sau pur și simplu greșite în situația dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptățindu-

se cu buna intenție avută, dar aceasta nu este destul. Viața omenească este plină de

astfel de greșeli. Iată pentru ce cel care iubește pe Dumnezeu todeauna caută

îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui

Dumnezeu.

În practică aceasta se săvârșește precum urmează: tot creștinul, dar îndeosebi

episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situație o hotărâre în

armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoștiințele sale,

Page 2

2toate ideile preconcepute, dorințele și planurile saleși o dată liber de tot ce este “al

său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenție în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naște

în suflet după o asemenea rugăciune se primește ca o îndrumare de Sus. O asemenea

căutare spre a cunoaște voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu

Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca

omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui

Dumnezeu și să se învețe să se înțeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu...așa noi toți

avem nevoie să ne învățăm să recunoaștem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom

învăța, nu vom cunoaște niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârșită, îi premerge obișnuința cu rugăciunea

neîncetată, avândt necontenit atenția în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui

Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa și să fie gata de orice

jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui

Hristos Însuși, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea

pornit pe aceastăn cale va reuși numai dacă din experianță a cunoscut cum lucrează

harul Sfântului Duh în om, și dacă în inima sa s.a înrădăcinat a anume mânioasă

lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru

a dobândi și a săvârși sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui

adevăratul înțeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic:

“Cum grăiesc cei desăvârșiți?”; lui, cuvintele sfinților părinți: “plăcut-au Duhului

Sfânt și nouă” (Fap.15,28) îi vor fi familiare; el vaînțelege mai deslușit acele cuvinte

din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum și din Noul Testament, undeeste vorba dreo

asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; și se va apropia de

adevărata înțelegere a felului în care vorbeau Apostolii și Prooroci.

Omul este zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și este chemat la plinătatea

nemijlocită a împărtășirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toți, fără excepție,

ar trebui să meargă pe această cale; însă experiența vieții arată că aceasta nici pe

departe nu este pentru toți, pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul

lui Dumnezeu, nu îl înțeleg și urmează glasul patimilor care viețuiesc în suflet și care

îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieșire din această situație jalnică, și anume: a întreba pe

părintele duhovnic și a-i face ascultare. Însuși Sfântul Siluan iubea această cale, o

urma, o propovăduia și scria despre ea (cf. Sfântul Siluan - cap.Despre păstori și

duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea

cu tărie că pentru credința celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va

fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credința în realitatea tainei Bisericii și a

harului preoției i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului

Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic

Avraamie schimbat la față, în chipul lui Hristos, strălucind în chip negrăit.

Plin de credința izvorâtă din har, Sfântul Siluan trăia realitatea tainelor Bisericii, dar

reamintim că el găsea că, chiar omenește vorbind, adică în plan psihologic, este ușor

Page 3

3să vezi foloasele ascultării față de părintele duhovnic; el spunea că atunci când

duhovnicul, în slujirea sa, răspunde la o întrebare, acesta este liber în acel moment

de patima care îl stăpânește pe cel ce întreabă, și, în virtutea acestui fapt, poate vedea

lucrurile mai limpede și se află mai deschis influenței harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului va purta, în majoritatea cazurilor, pecetea nedesăvârșirii; dar

aceasta nu este pentru că duhovnicul este lipsit de harul cunoștinței, ci pentru că

desăvârșirea ar fi dincolo de puterea și de capacitățile celui ce întreabă. În ciuda

nedesăvârșirii povățuirii duhovnicului, aceasta, primită cu credință și dusă până la

capăt, va duce negreșit la o creștere duhovnicească. Această cale însă se închide

adeseori, pentru că cel care întreabă, nevăzând înaintea sa decât un om, se clatină în

credință și de aceea nu primește primul cuvânt al duhovnicului și i se împotrivește,

opunându-i părerile și îndoielile sale.

Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii,

arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia și pe

care vădit îl asculta Dumnezeu.

Părintele Siluan l-a întrebat pe egumen:

• Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?
• Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse

egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă

cineva mi se împotrivește, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună:

Părintele duhovnic, atunci când este întrebat, caută în rugăciune călăuzire de la

Dumnezeu, însă ca om dă răspuns în măsura credinței sale, după cuvântul Sfântului

Apostol Pavel: Noi credem, pentru aceea și grăim (2 Cor. 4, 13), dar în parte

cunoaștem și în parte proorocim (1 Cor.13,9). În năzuința sa de a nu greși dând

răspuns sau povățuind, el însuși se află sub judecata lui Dumnezeu, și de aceea, dacă

se ivește o obiecțiune sau fie doar o împotrivire lăuntrică din partea celui ce întreabă,

nu îndrăznește să insiste asupra cuvântului său sau să-l întărească ca fiind expresia

voii lui Dumnezeu și, ca om, cedează”.

Această credință se manifesta foarte vădit în viața egumenului Missail. Odată el a

chemat la sine pe un novice: părintele Sofronie (însuși autorul - n.tr.), încredințându-

i o ascultare complicată și grea. Novicele a primit-o din toată inima și, făcând metania

de cuviință, se îndrepta spre ușă. Dintr-o dată egumenul îl chemă înapoi. Novicele s-

a oprit. Înclinându-și ușor capul și cu un glas liniștit și grav, i-a spus:

• Părinte Sofronie, nu uita: Dumnezeu nu judecă de două ori; de aceea, dacă vei face

ceva în ascultare mie, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar mata ești liber de

răspundere.

Page 4

4Dacă cineva se împotrivea câtuși de puțin unei hotărâri sau povățuiri a egumenului

Missail, atunci acest mare bărbat nevoitor, în ciuda poziției sale de administrator,

răspundea de obicei: Bine, faceți cum voiți, și nu își mai repeta cuvântul. Și Sfântul

Siluan, dacă întâlnea împotrivire, de asemenea, imediat tăcea.

De ce? Pentru că pe de o parte Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silire, nici

contrazicere, iar pe de alta, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea mare. Ea nu

se poate cuprinde în cuvântul duhovnicului, care negreșit poartă pecetea relativității,

nu își poate afla o expresie desăvârșită, și numai acela care primește cuvântul ca fiind

plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecății proprii sau, cum se zice adesea “fără

judecată”, numai acela a aflat calea cea adevărată, fiindcă el cu adevărat crede că “la

Dumnezeu toate sunt cu putință” (Mt. 29,26). Aceasta este calea credinței, cunoscută

și adeverită de experiența milenară a Bisericii.

A vorbi despre astfel de lucruri, care constituie taina netainică a vieții creștine și care

totuși depășesc hotarele vieții trândave de zi cu zi și obișnuita puțină experiență

duhovnicească, nu este niciodată fără de primejdie, căci mulți pot să înțeleagă

cuvântul în chip greșit și greșit să-l pună în practică, iar atunci, în loc de câștig, el

poate naște daune, îndeosebi dacă cineva se apropie de această nevoință cu o prea

mare și mândră încredere în sine.

Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns

“din mintea sa”. El avea în amintire cuvântul Cuviosului Serafim de Sarov: “Când

vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greșesc”, iar la aceasta se adăuga că greșelile

pot fi mici, dar pot fi și mari.

Acea stare despre care vorbea părintelui Stratonic, și anume că “cei desăvârșiți nu

grăiesc nimic de la sine... Ei grăiesc numai ceea ce le dă Duhul “, nu li se dă

întotdeauna nici chiar celor care se apropie de desăvârșire, precum nici Apostolii,

nici ceilalți Sfinți, nu întotdeauna făceau minuni, iar Duhul proorociei nu lucra

întotdeauna la fel în prooroci, ci uneori cu putere mai mare, alteori însă se îndepărta

de ei.

Sfântul Siluan deslușea limpede “cuvântul din experiență” de insuflarea cea de Sus,

adică de cuvântul pe care “îl dă Duhul”. Și cel dintâi este prețios, dar cel de-al doilea

este mai înalt și mai sigur (cf. 1 Cor. 7,6; 7,10; 7,12; 7,25). Uneori spunea cu

încredere și cu hotărâre celui ce îl întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acesta să

facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu cunoaște voia lui Dumnezeu pentru

el. Spunea că uneori Domnul nu dezvăluie voia Sa nici sfinților, pentru că cel ce

caută către aceștia, caută cu o inimă necredincioasă și vicleană.

Cunoașterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune, în forma ei mai desăvârșită, este un

lucru rar întâlnit, dobândit numai cu prețul unei îndelungi străduințe, al unei mari

experiențe de luptă cu patimile, după multe și grele ispite de la draci pe de o parte, și

multe izbăviri de la Dumnezeu pe de altă parte. Însă rugăciunea din toată inima

pentru ajutor este o lucrare bună și de neapărată trebuință tuturor: și mai marilor, și