Această carte CUNOSC UN OM IN HRISTOS – PR SOFRONIE SAHAROV, carte pe care am scris-o în greacă

a fost deosebit de însemnată pentru viața mea. Nu vreau să scriu pur și simplu, ci vreau ca prin această

scriere a mea să-i ajut pe oameni în căutările lor. Cititorul descoperă că această carte are două părți: cea

dintâi parte înfățișează o biografie a Starețului Sofronie, dar nici această biografie nu este foarte mult

prelucrată, mai degrabă m-am străduit să prezint o „autobiografie” a Starețului Sofronie. Am studiat cuatenție cărțile părintelui, îndeosebi Vom vedea pe Dumnezeu precum este, pentru a-i înțelege viața și aputea s-o împărtășesc mai departe. În general, când citesc cărțile Sfinților Părinți, sunt atent la cuvintele

pe care le folosesc, pentru că aceste cuvinte sunt purtătoare de viață în esența lor. După cum știu,

părintele Sofronie a dat poruncă aspră să nu i se scrie biografia așa cum se obișnuiește pentru oamenii

mari și, cinstind această dorință a părintelui, m-am străduit să nu scriu o biografie, ci o „autobiografie”,

în ghilimele, din cuvintele sale.

Spre exemplu, de multe ori părintele Sofronie folosește cuvântul „avânt”, „avântare”, că omul trebuie să

fie avântat către Dumnezeu, lucru pe care l-a și împlinit Părintele în viața sa; de asemenea, folosește

deseori și cuvântul „sete” și sintagma „sete purtătoare de moarte” [?!], adică omul trebuie să înseteze

de Dumnezeu până la moarte, și nu pur și simplu până în ziua când va muri, ci să înseteze de Dumnezeu

chiar dacă va muri. Un alt cuvânt folosit deseori de Părintele Sofronie este „a văzut” și aceasta pentru că

părintele Sofronie a văzut lumina [necreata], este un teolog al principiului ipostatic al omului, un teolog

al ipostasului, pentru că, într-adevăr, omul este o taină care, dincolo de toate întâmplările și

evenimentele vieții sale, este o ființă care Îl caută și însetează de Dumnezeu. De asemenea, în scrierile

sale părintele Sofronie ni se înfățișează ca un teolog al isihiei și, îndeosebi, ca un teolog al insuflării. Ca

om de cultură și ca pictor știa foarte bine ce înseamnă inspirație, insuflare și spunea deseori că un

adevărat creștin trebuie să fie ca un artist. Artistul caută toată viața sa, tânjește după obiectul pe care îl

caută și îl studiază; la fel și omul, trebuie să-L caute pe Dumnezeu cu setea unui artist.

Prezint în cea dintâi parte a cărții faptul că părintele Sofronie n-a fost pur și simplu un teolog, ci efectiv

un urmaș al Sfinților Părinți din vechime. A înfățișat în viața lui și a fost continuator al tradiției Părințilorcapadocieni, al Sfântului Simeon Noul Teolog și al Sfântului Grigorie Palama. Cea de-a doua parte a cărții

este dedicată întâlnirii mele personale cu Starețul. Această întâlnire a avut loc într-un moment dificil,

greu al vieții mele. Îi citisem pe Sfinții Părinți ai Bisericii, dar căutam pe cineva care să exprime teologia

lor în viața lui, un Părinte viu. Adică, pentru a-mi înțelege și mie căutările, în clipa în care l-am întâlnit pe

părintele Sofronie îi studiasem aproape în întregime pe Părinții capadocieni, pe Sfântul Simeon Noul

Teolog și pe Sfântul Grigorie Palama.

Eu căutam un om care să îmbine toate acestea trei: și teologia empirică, din experiență, și isihasmul, și

pastorația. În acea perioadă în care-l căutam pe acest om trăiam un adevărat șoc: pe de o parte, înSfântul Munte vedeam mari asceți, dar care nu trăiau așa cum înțelesesem de la Sfântul Grigorie Palama

că trebuie trăit, pe de altă parte nici nu desfășurau o activitate pastorală pentru oamenii din lume.

Întâlnisem mari teologi care, deși învățau ceea ce învăța și Sfântul Grigorie Palama, nu trăiau într-unmod isihast și nici nu erau părinți duhovnicești pentru oamenii din lume, după cum am întâlnit și mulți

părinți și mulți episcopi care, deși desfășurau o activitate pastorală, nu aveau o trăire isihastă. Și mă

rugam: Doamne, oare chiar nu există un om care să îmbine toate acestea trei? – și teologia empirică, din

Page 2

trăire, din experiență, și isihasmul, și lucrarea pastorală? Și Dumnezeu mi l-a arătat pe părintele

Sofronie.

Am ajuns într-o vară la părintele Sofronie la Essex cu această căutare a mea. Așa cum ați înțeles, căutam

pe cineva viu, o teologie întrupată, o teologie vie. Pentru că și în teologie se întâmplă ceea ce se

întâmplă în dimensiunea biologică a vieții: viața biologică se transmite prin organisme vii din generație în

generație. Un organism mort nu poate transmite viață biologică mai departe. La fel, un organism

duhovnicesc viu poate să transmită mai departe o teologie vie.

Aș vrea să vă împărtășesc din legătura strânsă pe care am avut-o cu părintele Sofronie, cum l-am văzut,

efectiv. Aș vrea să-mi îngăduiți să nu fac meditații raționale, să prezint în chip rațional aceasta și nici să

prezint punctele principale ale teologiei părintelui Sofronie. Eu aș vrea să vă împărtășesc felul în care l-am văzut eu personal pe părintele Sofronie.

Primul lucru pe care aș vrea să vi-l spun este că am văzut în el teologul empiric, teologul care grăia din

propria sa experiență, din propria trăire. Iar acest lucru îl exprim nu din perspectiva teologiei academice,

ci în sensul că era un om care efectiv L-a văzut pe Dumnezeu. De multe ori am vorbit cu părintele despre

cine este Dumnezeu, ce este harul dumnezeiesc și cum se unește cineva cu Dumnezeu. Și, deși m-am

încredințat că citise multe texte ale Sfinților Părinți, el vorbea în special din propria sa trăire. În prezența

lui aveam sentimentul că mă aflam în prezența unui Apostol, efectiv. Ca un părinte al Bisericii, atunci

când grăia, grăia cu certitudine și, mai ales către sfârșitul vieții, când spunea ceva, spunea „Chiar așa e!”

și o spunea ca și cum ar fi pus o pecete peste cuvinte. N-avea nevoie să-și adeverească cuvântul prin

citate și prin cuvinte aduse din afară. Un lucru care poate părea paradoxal este că, deși vorbea din

proprie experiență, ceea ce spunea nu venea deloc în contradicție cu teologia academică și cu teologii

care propovăduiesc o teologie academică și nici nu-i nesocotea, discutând de multe ori cu ei și cerând

deseori și părerea lor. Cinstea fără să treacă cu vedea teologia academică, care se face prin studierea

scrierilor Sfinților Părinți.

Al doilea lucru important pe care l-am văzut și o caracteristică deosebită a părintelui Sofronie era faptul

că era un slujitor, un liturghisitor. Îmbina într-un chip fericit smerenia cu o ținută foarte nobilă și

impunătoare. Cel care-l vedea binecuvântând la Sfânta Liturghie simțea că din acest om ieșea cu

adevărat ceva care se revărsa peste întregul popor aflat la Liturghie. Și Dumnezeu m-a învrednicit să

slujesc împreună cu părintele de multe ori și, deși el însuși nu urmărea acest lucru, împărtășea în jurul

său un miez de foc, care ardea înlăuntrul ființei sale, cel al rugăciunii minții. Pe cât am putut să-mi dau

seama și să înțeleg, mintea sa era despărțită de rațiune și sălășluia în inimă. Și, deși era foarte adunat în

inimă și ai fi putut spune că minte părintelui sălășluia în inimă, cu toate acestea nu pierdea contactul cu

exteriorul și cu momentul liturgic și cu ce se întâmplă în timpul Sfintei Liturghii. El însuși scrie că cel care

slujește Sfânta Liturghie se împărtășește de rugăciunea lui Iisus din Ghetsimani, se face părtaș acestei

rugăciuni pentru întreaga lume.

Și ceea ce am mai observat este că această stare a părintelui mi se împărtășea și mie, îndemnându-mă

pe mine însumi să-mi întorc mintea către inimă în timpul Liturghie, fapt care mă obosea peste măsură.

Mă străduiam adică să-i urmez în această adunare a minții și socotesc că ce s-a întâmplat cu mine este

ceea ce ne împărtășește Evanghelia, că, în timp ce Domnul Se ruga în Ghetsimani, ucenicii erauîngreuiați de somn. Să nu vă gândiți că dormeam în timpul Sfintei Liturghii, dar atunci când se termina

Sfânta Liturghie trebuia să merg la chilie să mă odihnesc.

Page 3

Părintele împărtășea o experiență uimitoare. Pentru a vă exemplifica cum anume era părintele Sofronie,

o să vă dau un exemplu. Imediat ce ne-am împărtășit la Sfânta Liturghie, părintele mi-a spus: „Ei, acum

să ieși și să vorbești poporului!” I-am spus: „Părinte, iertați-mă, nu m-am pregătit, nu pot.” Mi-a spus:

„Păi bine, nu ești predicator în mitropolia ta?” I-am spus: „Da, sunt predicator, dar nu prooroc.”

Predicatorul este un om care se pregătește și spune: și-și pregătește cuvântul pe

baza cuvântului Domnului. Cu toate astea, părintele mi-a spus:

„Te rog, mergi și vorbește!”

Mi-am plecat atunci capul și i-am spus:

„Bine, dar vreau să-mi dați binecuvântare pentru asta.”

Și în clipa în care m-a binecuvântat, s-a întâmplat cu mine ca și cum mi-ar fi transmis o întreagă viață.

Îndată, mi s-a înfățișat o idee în minte și cu acest imbold pe care l-am avut mi-am spus: <O să ies și pe

ăsta o să-l spun!> Am ieșit pe o ușă a Sfântului Altar, pe cealaltă ușă a ieșit și părintele și s-a așezat într-un jilț în biserică în fața mea, urmărindu-mă. Am spus ceea ce-mi venise atunci în minte, când am primit

binecuvântarea, și așteptam să văd ce se petrece mai departe. Și s-a întâmplat ca la binecuvântarea

celor cinci pâini: de la primul gând a venit și al doilea, și al treilea și așa a ieșit o predică de vreun sfert de

oră-douăzeci de minute. Și când am terminat cuvântul, Starețul s-a ridicat din jilț, a venit și a spus: „Hai

să te îmbrățișez!” și m-a îmbrățișat acolo pe solee, în fața întregii lumi.

V-am înfățișat această întâmplare pentru a vedea cum anume lucra părintele Sofronie. Se ruga cu o

intensitate deosebită, cu multă iubire îi binecuvânta pe oameni, transmițându-le o întreagă viață, și ceea

ce ieșea din părintele ca binecuvântare cu adevărat era o binecuvântare a lui Dumnezeu, și, mai departe,

dragostea pe care și-o manifesta față de oameni era una foarte nobilă, plină de noblețe. Felul în care ne

vorbește părintele Sofronie în cărțile sale este unul plin de seriozitate și autenticitate. Dar apropiindu-tede părintele, vedeai că, dincolo de faptul că este un părinte duhovnicesc, era și o mamă duhovnicească.

Al treilea semn caracteristic al părintelui Sofronie era faptul că era un adevărat isihast. El însuși cunoștea

isihasmul nu din studierea textelor, ci din pomenirea harismatică a morții. Întreaga viață i-a foststăpânită de acest avânt al său către Dumnezeu și se făcuse locaș al lui Dumnezeu prin această avântare

către El, trăind prezența iadului înlăuntrul său și a lui în iad și atacurile diavolului, prin neîncetata

rugăciune a minții și a setei lui nesfârșite către Dumnezeu, până în ceasul morții.

De multe ori părintele vorbea despre curăția minții, despre coborârea minții în inimă, despre ce anume

este, efectiv, rugăciunea inimii, despre inima adâncă, despre profunzimile inimii și mișcările tainice ale

inimii. De multe ori vorbea despre starea omului lăuntric, aceste expresii ale părintelui vădesc un

adevărat isihast care cunoștea foarte bine lumea lăuntrică, mișcările minții în inimă, starea minții în

inimă. În primii ani ai relației mele cu părintele Sofronie, am ajuns și în Sfântul Munte să-l întâlnesc pepărintele Teoclit Dionisiatul, un om foarte înțelept, care mi-a spus că, dacă există un isihast adevărat în

ziua de astăzi, acesta este părintele Sofronie. Pentru că părintele Sofronie, spre deosebire de alți mari

asceți, nu numai că avea experiență și cunoștea acest isihasm, ci putea să-l și împărtășească,

exprimându-se către ceilalți.

Știm că toți sfinții Bisericii Îl au pe Duhul Sfânt înlăuntrul lor. Din ceata sfinților, Sfinții Părinți se

deosebesc prin aceea că au ceva caracteristic: au o mare lărgime a minții, educație, trăire și putința de a

exprima această trăire către ceilalți. Din acest punct de vedere, este o harismă aparte faptul că cineva

Page 4

are experiența vie a lui Dumnezeu, dar poate să o și împărtășească celorlalți. Mai mult decât atât, să o

exprime, să aibă această harismă de la Domnul, să poată exprima această trăire oamenilor

contemporani cu acest sfânt pe baza terminologiei filosofice și psihologice a vremii respective.

Spre exemplu, astăzi îi prăznuim pe Părinții care s-au adunat la Sinodul cel dintâi a toată lumea de la

Niceea, toți cei prezenți la Sinod erau sfinți ai Bisericii. Cu toată mărimea sfințeniei lui, Sfântul Nicolae nu

putea să se confrunte cu Arie la nivelul la care se purtau discuțiile teologice; și-a arătat împotrivirea, în

schimb, pălmuindu-l pe Arie în clipa în care acesta nu mai contenea cu blasfemiile sale. De asemenea,

precum știți, și Sfântul Spiridon, care nu-l putea contrazice pe Arie la nivelul filosofic la care se purta

discuția, a săvârșit acea minune cu cărămida, pentru a demonstra firea Dumnezeului Treimic, a

transformat cărămida în elementele care o compuneau: jos s-a scurs apa, sus s-a ridicat flacăra și lutul i-a rămas în mână. Cel care a putut să i se împotrivească lui Arie la nivelul filosofic al discuției a fost

Sfântul Atanasie cel Mare, care pe vremea aceea avea numai 25 de ani și era diacon. Arie nu era un om

lipsit de inteligență, ci dorea, pe baza filosofiei lui Aristotel, să prezinte în chip intelectual cele despreDumnezeu.

Iată, așadar, părintele Sofronie cel contemporan cu noi, a fost nu numai un sfânt care a avut experiența

vie a lui Dumnezeu, ci a avut și această harismă de a putea să ne împărtășească nouă, celor

contemporani lui, această experiența a lui Dumnezeu. Putea deopotrivă să discute cu partizanii filosofiei

orientale, după cum și cu cei care urmau filosofia occidentală, apuseană.

N-am stat atât de mult la Essex ca să pot să mă obișnuiesc cu părintele Sofronie, să-l trec în categoriaoamenilor comuni. De obicei, mergeam vara acolo pentru un scurt răstimp și mă apropiam de părintele

cu un foarte mare respect. Pășind alături de părintele, în scurtele plimbări pe care le făceam, simțeam

deopotrivă și dorul și tânjirea de a discuta cu el, dar și frica față de el, o teamă pe care o trăiam față de

persoana părintelui. Este ceea ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, că acest dor trebuie să fie îmbinat

foarte strâns cu teama. Când ne apropiem de un părinte duhovnicesc doar cu teamă, fără tânjire, fărădor, atunci ajungem la sentimente negative care duc chiar până la ură față de omul respectiv. Pe de altă

parte, dacă ne apropiem de părinte doar cu tânjire, cu dor, fără teamă, ajungem la o îndrăzneală care

taie cu totul sporul duhovnicesc.