Binevestește, pământule, bucurie mare, lăudați, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul

Bunei Vestiri). Ce bucurie i se poruncește pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul

Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, și deși aștepta cu încredințare, însă vreme foarte

îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot

pamantul și primită cu bucurie. Așadar binevestește, pământule, această mare bucurie a ta.

Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune și tanguire. Iată că s-a luminat

însă fața tânguitorului pământ, și întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea

nemărginitele desăvârșiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă

dumnezeiască? Lăudați, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.

Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se

poruncește să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de

lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu

Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de singura

bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”.

Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea

spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Insă si atunci din Preasfânta

Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhanghelicești, a țâșnit de la sine cântarea:

Mărește, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47).

Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-și reverse acum bucuria sufletul care cunoaște și Invierea, și

Inălțarea, și Pogorârea Sfântului Duh, temeiul și proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ și

sălășluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuți! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi

oameni ce nu se bucură – iar dacă așa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucurați-vă!”? Cine se

bucură, se bucură oricum, fie că-i amintești de bucurie, fie că nu-i amintești; deopotrivă, cel ce n-arebucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulțumită Domnului! Și noi

am fost aduși în vistieria bunătăților cerești și stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor și mângâierilor. Dacane-am împărtășit de bunătățile acestea, înseamnă că bem mângâiere și ne bucurăm, iar dacă nu ne-am

împărtășit nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din

bunătățile lui Dumnezeu cele veselitoare. Așadar noima chemării binevestește, pământule, bucurie

mare este totuna cu poftirea: „Gustați, oamenilor, din bunătățile aduse de Domnul pe pământ, și se va

bucura inima voastră, și bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.

Cine a șezut în beznă, a fost chinuit de ea și apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere

de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut și toate făpturile de tot felul, pe care acesta le

luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte și nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem,

după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minții