SFÂNTUL ILIE

LA VECERNIE

La Doamne strigat-am... Stihiri, glasul al 4-lea

Podobie: Ca pe un viteaz...

Ca una ce ești cu numele bucuriei, ai mers cinstită cu bucurie în cămara de mire cea cerească, unde ai dorit să-ți câștigi viețuirea, răbdând cu tărie focul, dezrădăcinările dureroase ale dinților și ale unghiilor, biruitoare Haritino! Fecioară Muceniță mult-pătimitoare.

Suferind sfărâmările fălcilor ai sfărâmat fălcile leilor, ceea ce ești mult-pătimitoare; și dezrădăcinarea unghiilor cu vitejie ai suferit, dezrădăcinând trufiile cele cumplite ale înșelăciunii; și fiind aruncată în adâncurile mării, ai înecat răutatea vrăjmașului celui viclean.

După fericitul tău sfârșit, fiind aruncată în mare, te-ai adus mărit-o Părintelui tău, care a strigat cu spaimă: Cum te-ai umplut acum de Dar, fiica mea cea preasfințită și preadorită! Cu chinurile cinstitei tale mucenicii, ți-ai dobândit numire adevărată, care mai înainte s-a însemnat cu Darul.

Slavă..., Și acum..., a Născătoarei:

Pe tine te avem liman de mântuire, cu totul neînviforat, Preacurată și blândă liniște cu adevărat dumnezeiască mireasă, cei ce ne înviforăm foarte în noianul primejdiilor celor cumplite și grele ale vieții. Pentru aceasta și alergăm către tine toți strigând: Nu lipsi în veci, a părtini celor ce se roagă ție.

A Crucii, a Născătoarei:

Pe tine Mielușeaua care ai născut pe Mielușelul Cel fără de prihană, Cel ce a venit să șteargă păcatul a toată lumea, cu sângele Său, care s-a vărsat pentru noi, și a înviat toată lumea; te rog, tu îmbracă-mă pe mine care sunt golit de dumnezeiasca nestricăciune, cu îmbrăcămintea Dumnezeiescului Dar, din lâna dumnezeieștii nașterii tale.

Tropar, glasul al 4-lea.

Mielușeaua Ta, Iisuse, Haritina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Slavă..., Și acum..., al Născătoarei.

LA UTRENIE

CANOANELE

Amândouă din Octoih; și al sfintei pe 4.

CANONUL sfintei.

Facere a lui Iosif.

Cântarea l-a, glasul al 4-lea:

Irmos:

Adâncul Mării Roșii cu urme neudate pedestru trecându-l Israil cel dedemult, cu mâinile lui Moisi în chipul Crucii, puterea lui Amalic în pustie a biruit.

Cu darurile tale Haritino, umple de Dar gândul meu, ceea ce ești dăruită cu sfințitele nevoințe; ca și cu sfințenie să te măresc pe tine, ca pe o Muceniță biruitoare și strălucită cu fecioria.

Darul Preasfântului Duh te-a umplut de har; și te-a înfrumusețat cu împletituri săltătoare de bucurie și te-a întărit să moștenești bucuria cea veșnică, ca pe ceea ce ai pătimit bărbătește.

Slavă...,

Înțelegând lăudata Muceniță că Te-ai spânzurat pe Cruce, Stăpâne, a răbdat chinurile cele cu durere, întărindu-se cu puterea Ta, a Celui ce ai întărit firea noastră.

Și acum..., a Născătoarei:

Loc de încăpere te-ai făcut firii celei dumnezeiești, Născătoare de Dumnezeu Curată; pentru aceea dorindu-te pe tine Haritina, după tine ca o fecioară s-a adus Fiului tău.

Cântarea a 3-a:

Irmos: Veselească-se de tine Biserica...

Aprinzându-ți sufletul dumnezeiasca dorire, ai stins poftele trupului, și înfierbântările cele cumplite ale chinurilor.

Văzând că vrăjmașul se surpă înaintea picioarelor celor mucenicești, cu Darul lui Hristos, să-i aducem laudă.

Slavă...,

Cu puterea cea lucrătoare a toate, ai sfărâmat capul vrăjmașului, suferind cu tărie arderea capului tău Muceniță.

Și acum..., a Născătoarei:

Pe tine Curată, cea singură binecuvântată între femei, iubindu-te Mucenița Haritina, s-a mărit cu darurile tale cele bune.

Irmosul:

Veselească-se de Tine Biserica Ta Hristoase strigând: Tu ești puterea mea Doamne, și scăparea și întărirea.

CONDAC, glasul al 4-lea.

Podobie: Arătatu-te-ai astăzi...

Pentru dragostea Domnului, mărită Haritino, suferind toate cele îngrozitoare ale muncilor, ai câștigat cununa muceniciei cea nestricăcioasă.

SEDEALNA, glasul al 4-lea:

Podobie: Cel ce te-ai înălțat.

De veselia celor înțelegătoare dorind, și curgerea celor văzute părăsindu-o, ți-ai întărit gândul cu dumnezeieștile nădejdi; pentru aceea bucurându-te ai alergat către calea nevoinței Muceniță, și ai surpat pe șarpele, și ți-ai împletit fecioară, frumoasă cunună de biruință, podoaba mucenițelor.

Slavă..., Și acum..., a Născătoarei, asemenea:

Mulțimile gândurilor mele celor necurate, și picăturile cugetelor celor necuvioase, cine va putea să le spună ceea ce ești cu totul fără prihană? Încă și pornirile și răutatea vrăjmașilor mei celor fără de trupuri, cine le va povesti? Ci cu rugăciunea ta, ceea ce ești bună, dăruiește-mi scăpare de toate acestea.

A Crucii, a Născătoarei, asemenea:

Pe Tine Hristoase, Cel ce te-ai născut din Părintele Cel fără de început, văzându-Te spânzurat pe Cruce, ceea ce Te-a născut trupește în vremurile! Cele de pe urmă, striga: Vai mie preadorite Iisuse, cum voind Te răstignești acum de oamenii cei fărădelege, Fiule? Cel ce ești slăvit de îngeri ca un Dumnezeu! Te laud îndelung-răbdătorule.

Cântarea a 4-a:

Irmos:

Ridicat pe Cruce văzându-Te Biserica pe Tine Soarele dreptății, a stătut întru a sa rânduială, precum se cuvine, strigând: Mărire puterii Tale, Doamne!

Ca pe o jertfă fără prihană, te-au răpit tiranii din brațele cele părintești, și către junghiere te duceau pe tine Muceniță pătimitoare; că foarte tare ai iubit pe Părintele Cel Ceresc.

Urmând fecioarelor celor înțelepte, din-destul ți-ai umplut cu sânge candela ta cea sufletească prealăudată, și te-ai sălășluit în dumnezeiasca cămară, Muceniță cea cu numele Darului.

Slavă...,

Inima ta arzându-se de dragostea Mirelui tău, a stins jăratecul rătăcirii cu vărsarea de sânge, și a uscat marea mulțimii dumnezeilor.

Și acum..., a Născătoarei:

Născut-ai pe Cel ce S-a întrupat, pe Dumnezeu Cuvântul, Născătoare de Dumnezeu Preacurată; pe Care iubindu-L Haritina cu înfocare, s-a pus împotriva focului și a chinurilor celor de multe feluri.

Cântarea a 5-a:

Irmos:

Tu Doamne lumina mea în lume ai venit, Lumina cea sfântă, care întorci dintru întunericul necunoștinței, pe cei ce Te laudă cu credință.

Sfărâmându-ți capul cu raderea, și cu fierbințeala jăratecului, gânditoare de Dumnezeu, nicidecum n-au mișcat tăria cugetului tău.

Închipuind piroanele și junghierea Ta, Doamne, rabd durerea frigărilor celor iuți și fierbinți, striga Mucenița.

Slavă...,

Cu biruință ți s-a încununat capul Haritino, biruind cu chinurile tale, frumoasă fecioară, pe șarpele care a biruit pe Eva.

Și acum..., a Născătoarei:

Mintea omenească nu poate să priceapă zămislirea ta cea mai presus de gând, Maică Fecioară; că pe Dumnezeu ai născut.

Cântarea a 6-a:

Irmos: Jertfi-voi ție cu glas de...

Cu daruri și cu semne a încununat cinstitul tău creștet, Hristos, pentru care ai și poftit să pătimești, purtătoare de chinuri; ceea ce ești cu numele bucuriei dumnezeiești.

Cel ce a izbăvit pe Iona din adâncime, Acela te-a mântuit și pe tine de Dumnezeu gânditoare, fiind aruncată în luciul mării; și în adâncimea sângiurilor tale a înecat pe vrăjmașul.

Slavă...,

Cu sabia răbdării ai omorât pe vrăjmașul, și suferind dezrădăcinarea tuturor dinților, purtătoare de chinuri, ai sfărâmat fălcile leilor celor fără de trupuri.

Și acum..., a Născătoarei:

Aflându-te pe tine Fecioară putere și întărire, răbdătoarea de patimi Haritina, munci tari suferă, și bucurându-se se aduce Stăpânului tuturor în urma ta.

Irmosul:

Jertfi-voi Ție cu glas de laudă, Doamne, Biserica strigă către Tine, de sângele dracilor curățindu-se, cu sângele cel curs prin milostivire din coasta Ta.

CONDAC, Glasul al 2-lea.

Podobie: Cele de sus căutând...

Întărindu-te la minte Haritino, ți-ai întărit sufletul cu credința; biruind pe vrăjmași aievea i-ai rușinat, stând înaintea lui Hristos întru-tot fericită; și acum, purtând haină din sângele tău, și cu îngerii bucurându-te, roagă-te pentru noi purtătoare de chinuri.

ICOS

Adunându-ne credincioșii cu cântări duhovnicești să lăudăm, pe mărita fecioară, Mucenița lui Hristos Haritina; căci aceasta cu sârguință alergând la locul nevoinței, a surpat îngâmfările vrăjmașului, și a călcat înșelăciunea idolească; iar credința lui Hristos arătat a propovăduit-o. Pentru aceasta și după vrednicie a primit de la El cununa muceniciei cea nestricăcioasă.

SINAXAR

În această lună în ziua a cincea, pomenirea Sfintei Mucenițe Haritina.

Stih: Dezlegarea trupului, lucrul cel prea-dorit,

Haritina iată că prin rugăciune l-a primit.

În a cincea zi Haritina a alergat,

Și înlăuntru cetății lui Dumnezeu a intrat

Acesta a fost pe vremea împăratului Dioclețian și a lui Domede Comitul, slujnică fiind oarecăruia Claudie, de care aflând Comitul că este creștină, scrise la stăpânul ei să o trimită la dansat să-i facă cercare, căci este creștină și întoarce pe mulți la credința creștinească. Iar stăpânul său întristându-se s-a îmbrăcat cu sac și o plângea, iar ea mângâindu-l îi zicea: Nu te mâhni domnul meu ci te bucură, că și pentru păcatele mele și pentru ale tale mă voi socoti jertfă bine primită lui Dumnezeu. Deci zicând și el: pomenește-mă și pe mine la cerescul Împărat, o trimise la Comitul care sosind și pe Hristos mărturisind, îi raseră capul și-i turnară pe cap jeratic de cărbuni vii, și cu frigări de fier înfocate i-au împuns sânii și coastele, apoi îi legară o piatră grea și o aruncară în mare și ieșind vie se arătă iarăși Comitului și mult muncindu-o și scoțându-i unghiile de la mâini și de la picioare din rădăcină și dinții, și-a dat duhul la Dumnezeu.

Tot în această zi, Sfânta Muceniță Mamelthi.

Sih: Împreună cu tine Hristoase mă primește fiind spălată,

Mamelhta zicea și cu pietre fiind lovită.

Aceasta a fost de la Persia, preoteasă capiștei Artemidei, având și sora creștină și a văzut în vis îngerul lui Dumnezeu unde-i arăta tainele creștinilor și sculându-se cu frică, povesti, surorii sale. Și ea o duse la Episcopul și botezându-se i se făcu singură sora sa nașă de o primi din botez. Pentru care pornindu-se elinii asupră-i cu mânie, o uciseră cu pietre, fiind încă îmbrăcată cu hainele Sfântului Botez și o aruncară într-o groapă adâncă din care abia o putură creștinii să o scoată. Iar Episcopul mergând la împăratul Perșilor, a luat stăpânire să strice capiștea Artemidei și să zidească o biserică sfintei Mucenițe, care și făcând-o, a pus într-însa cinstitele ei moaște.

Tot în această zi, vedenia lui Cosma Monahul înfricoșată și folositoare.

Stih: Mă tânguiesc, străinele munci aicea văzând,

Mă bucur însă iarăși odihnele privind.

În al treisprezecelea an al împărăției lui Romano, care ocârmuia cu binecuvântare împărăția Romanilor, se afla un oarecare om la Țarigrad, unul fiind din cei ce slujeau la așternutul lui Alexandru (ce fusese cu puțin mai-nainte împărat, care era fiu lui Vasile Machedon și frate lui Leon înțeleptul), și din cele mai de casă slugi. Acesta alergând la viața călugărească, se făcu egumen călugărilor, ce se aflau la mănăstirea, ce este la apa Sangarului. Deci trecând câțiva ani i se întâmplă de căzu într-o boală foarte grea și a zăcut multă vreme și plinind cinci luni când a fost într-o zi la 3 ceasuri s-a trezit puțintel și venindu-și în fire se sculă încetișor din pat, de șezu sprijinit și de o parte și de alta de cei de acasă. Și așa șezând își ieși din fire și era mintea lui dusă cu ochii ațintiți în sus la podul casei de la trei ceasuri până la al nouălea și șoptea cu gura cuvinte neîncheiate și neînțelese, și întru aceste ceasuri, ce s-au zis mai sus, mai venindu-și în fire ceru, de la cei ce erau cu dânsul, două bucăți de pâine uscată, zicând: Dați-mi cele două bucăți de pâine ce am luat de la bătrânul, și zicând această își băgă mâinile în sân pipăind și cercând cele ce căuta. Iar un oarecare din cei ce sta acolo socotind, că va fi vreo nălucire și nu vedenie, i se ruga să le spună această mare taină, zicându-i: Spune-ne Părinte și nu te îndura a nu ne folosi, unde erai atâtea ceasuri? Și la ce vedenie îți suise-și gândul? Și cu cine vorbeai mișcând cu buzele? Iar el văzându-i pe ei foarte întristați și plânși încetați a zis, fiilor, că de va da Domnul să îmi vin în fire, voi plini cererea voastră. Deci când a fost dimineață, se strânse la dânsul toată obștea frățească și începu el povestea așa: De voi vrea să le tipăresc de iznoavă toate câte una cu gândul meu, părinților și fraților și să le povestesc cu amănuntul, trece peste mintea și limba omenească, ci câte voi ține minte și voi putea să povestesc, acestea vă voi povesti. Acolo unde ședeam pe patul meu sprijinit de doi frați, mi se păru unde vedeam în partea dea stânga mulțime de niște măscăriciuni de oameni neasemănați, cu obrazele negre și negreață nu era la toți într-un fel, ci la unii mai multă și la alții mai puțină, și unii erau cu obrazele schimonosite, alții cu vânătăi la ochi, alții cruntați de sânge, având căutătură groaznică și sălbatică și unii cu buzele umflate, alții cu buzele vinete, la unii cele din sus, la alții cele de jos, aceștia dar veneau de se apropiau de patul meu și se nevoiau să mă ia de la voi și întâi văzându-vă, că stați împrejurul meu, mi se părea, că nu foarte îmi era frică, nici mă temeam de pornirea lor. Apoi nu știu cum rămăsei singur de voi și am fost cuprins de dânșii, și cutezară de mă luară; deci unii mă trăgeau înainte legat, alții mă împingeau dinapoi, și unul de o parte, altul de altă parte mă strângea tare și așa mă duseră la o râpă foarte mare, lățimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea până la tartar și mă trăgeau cu sila la acea râpă. Și era despre acea râpă o cărăruie foarte strâmtă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea, deci pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau și eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam, ca nu cumva să scapăt, ca să cad întru acea prăpastie adâncă peste seamă; și întru acea prăpastie se vedea un râu, unde curgea cu mari curgeri sunând. Deci trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea unde mergeam spre partea răsăritului și aflarăm o poartă mare deschisă la capul acei prăpăstii, acolo ședea un om mare ca un uriaș, negru și groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbați și foarte mari și sângerați și lăsa dintr-înșii pară de foc multă și fum din nări, iar limba lui spânzura afară din gură de un cot și mâna lui cea dreaptă era de tot seacă, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol și foarte întinsă, care apuca pe cei osândiți de-i arunca într-aceea prăpastie și toți câți se osândeau întru acea prăpastie, strigau: Vai, vai! Deci apropiindu-mă eu de acel om înfricoșat și groaznic, el strigă tare către cei ce mă duceau, zicând: Acesta este prietenul meu, tinzând și mâna cu poftă să mă apuce. Iar eu spăimântându-mă de frică mă cutremurai și mă trăsei spre sine-mi și îndată se arătară doi bărbați, ca și cum iar fi trimis cineva și, oameni bătrâni și cuvioși, care socoteam să fie Andrei și Ioan, sfinții Apostoli, semuindu-i după chipurile sfintelor Icoane. Pe aceștia văzându-i acel scârnav și groaznic, îndată se trase de se ascunse. Deci luându-mă acești doi bătrâni și trecând prin porțile ce s-au zis mai sus, și prin orașul, care era între porți, am ieșit la un loc șes, unde erau niște sate foarte frumoase și trecând până unde se sfârșea acea câmpie, am ieșit la o vale ierboasă cu pajiște foarte frumoasă, care frumusețe și darul ce-l avea, este peste putință a o povesti și a o arăta cu cuvintele. Iar în mijlocul ei ședea un bătrân om, foarte vesel și de cinste, având împrejurul lui mulțime de tineri ca nisipul mării. Atunci ieșindu-mi frica, întrebam cu smerenie, pe cei ce mă purtau, cine era bătrânul acela? Și ce era acea mulțime nenumărată dimprejurul lui? Și ei ziseră: Acesta este Avraam și sânul lui Avraam, care ai auzit, și îndată ducându-mă ei mă închinai cu plecăciune și sărutai pe acel ce ziceau ei, că este Avraam și iarăși mergând mai înainte noi pe cale și sfârșind valea am aflat un pomet foarte mare de măslini, care precum mi se pare, erau mai mulți pomi decât stelele Cerului, și la fiecare pom era ca un cort și cu pat sub cort și pe fiecare pat era un om, întru care am cunoscut pe mulți din cei ce se aflau la curtea împărătească și pe mulți din oraș și pe unii din țărani, încă și pe unii dintre ai mânăstirii noastre, și aceștia câți am cunoscut sunt toți morți mai dinainte vreme. Deci cugetând eu ca să întreb, ce era pometul acela al măslinilor așa de mare și minunat, bătrânii apucară înainte de întrebarea mea, zicând: Ce cugeți, care este acest mare și prea înfrumusețat pomet de măslin? Și care sunt acestea toate câte sunt într-însul? Acestea sunt care le auzi: Multe lăcașuri la tine Doamne sunt, după vrednicia tuturor împărțite după măsura bunătăților; și după măslinișul acela era o cetate, a cărei frumusețe și împestritură și încheietură și tocmirea zidurilor cu neputință este a povesti cineva. Însă erau douăsprezece rânduri împrejurul a tot zidul, ca douăsprezece brâie din cele douăsprezece pietre scumpe, și fiecare brâu dintru acestea era întreg făcut dintr-o piatră și fiecare își făcea înconjurarea lui și ce trebuie să zic netezitura zidului și cea bună alcătuire și tocmirea, ce era la toate, și în zidul acela erau porți pestrițe, cu aur și cu argint amestecătură, și din porți înlăuntru era pardoseală de aur, și case de aur cu scaune de aur, și cu mese de aur, și toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de miros, plină de bucurie, prin care trecând n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici altceva din câte se mișcă pe pământ și în văzduh; iar despre marginea cetății aceleia erau zidite curți minunate împărătești, și la intrarea curților era o boltă de lungă cât ai azvârli cu o piatră, și din marginea bolții până în cealaltă margine era întinsă o masă de marmură ce se numește Romancon, de înaltă cât se rezema omul și era plină de oaspeți, ce ședeau, și toată casa era plină de lumină foarte luminoasă, și de bun miros și de daruri, iar în fundul bolții era o scărișoară învârtită de ieșea într-un foișor foarte desfătat care se vedea de la masă, din care plecându-se și ivindu-se dinafară doi tineri luminați la față ca fulgerul și plini de toată strălucirea, ziseră bătrânilor celor ce mă țineau: Șadă și acesta la masă, și îndată cum ziseră arătară și locul, la care aducându-mă bătrânii mă puseră, iar ei șezură de o parte. Iară tinerii, intrară până în casa cea dinlăuntru de la fereastra soarelui, și zăbovindu-se ei, eu mă uitam și foarte luam aminte la masa aceea și cunoșteam mulți prieteni din cei ce ședeau și din mireni și din monahii cei din mănăstirea noastră, iar unii erau și din cei ce se aflau la împărăție. Deci după aceea târziu iarăși venind acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: Ridicați-l pe acesta, că mult îl plâng fiii cei duhovnicești ai lui și împăratului i se făcu milă și va să-l lase să petreacă cu monahii în viață și ducându-l pe altă cale, luați în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian. Și îndată luându-mă bătrânii, cu degrab ieșirăm din boltă și din cetate și am mers pe altă cale, aflând șapte iezere pline de munci și de chinuri, unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul cu negură împuțită, altul cu viermi, altele cu alte feluri de munci și toate erau pline de nenumărată mulțime, care plângea și se tânguia cu jale. Deci trecând aceste iezere și puținel loc mai înainte, iarăși am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam, și închinându-mă la dânsul iarăși l-am sărutat, iară el mi-a dat un pahar de aur, plin de vin mai dulce decât mierea, și trei bucăți de pâine uscată, din care una o am muiat-o în vin precum mi se pare că o am mâncat și am băut și vinul tot, iar celelalte două ce le ceream eu, le-am băgat în sân; după aceea peste puțin iarăși am mers la locul acela unde ședea uriașul acela, ce era peste seamă de grozav, și obrazul lui asemenea cu noaptea, care văzându-mă scrâșnea cu dinții greu asupra mea, și-mi zicea cu mânie și cu amar: De aicea mi-ai scăpat, ci de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de vicleșug asupra ta și asupra mânăstirii tale. Până aicea fraților fură câte am cunoscut și am ținut minte de v-am spus, iar cum mi-am venit în fire nimic nu știu. Deci trecând vedenia aceasta în acest chip, îndată am trimis la mănăstirea lui Traian și aflară pe monahul Atanasie mort și-l scoteau din chilie pe patul cel ce poartă morții. Și întrebând când a murit? Auziră că a murit ieri pe la al noulea ceas, în ziua în care a văzut Părintele acesta vedenia și și-a venit în fire. Și peste scurtă vreme se făcură aceste două mănăstiri tot una, fiind aproape una de alta, și până în ziua de astăzi se chivernisesc de un egumen. Și ocârmuindu-se amândouă mănăstirile cu viață plăcută lui Dumnezeu, treizeci de ani, de acest Părinte ce a văzut această vedenie, trăind el atâta vreme, mult s-au sporit aceste mănăstiri, atât cu petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor, cât și cu veniturile din toate părțile spre chivernisirea și hrana lor, întru slava Iubitorului de oameni, Dumnezeului nostru, Amin.

Cântarea a 7-a:

Irmos:

În cuptorul persienesc tinerii lui Avraam, de pofta bunei-credințe, mai mult decât de văpaia focului fiind aprinși, au strigat: Binecuvântat ești în Biserica măririi Tale, Doamne.

Cel ce a izbăvit pe tineri din cuptor, te-a mântuit Muceniță Haritino, din roata cea de multe feluri, și pe tine care cântai: Binecuvântat ești în Biserica măririi Tale, Doamne.

Dimpreună cu fecioarele purtând făclie, mergi în cămara cea cerească, și răbdând vitejește focul făcliilor, cânți: Binecuvântat ești în Biserica măririi Tale, Doamne.

Fiind înfruntat cel fărădelege de răbdarea ta, ți-a legat mâinile și picioarele și te-a aruncat în adâncimea apei, pe tine care strigai: Binecuvântat ești în Biserica măririi Tale, Doamne.

Slavă...,

Prin cuvântul tău cel dumnezeiesc ai batjocorit nebunia, și prin patima patimilor celor făcătoare de viață, Muceniță, ai plinit lipsa; binecuvântat ești, strigând, în Biserica măririi Tale, Doamne.

Și acum..., a Născătoarei:

Numai pe tine Fecioară curată și nestricată, te-a iubit Cuvântul cel curat, și din tine S-a zămislit întrupându-Se om deplin; Cel ce a mărit pe Haritina cu minuni.

Cântarea a 8-a:

Irmos: Mâinile întinzându-și...

Frumoasă te-ai făcut prin frumusețea rănilor tale, și rămânând fecioară nestricată, te-ai logodit preacinstită cu Cuvântul cel frumos, cu Hristos care S-a întrupat din Fecioară pentru noi; Căruia strigăm: Toate lucrurile Domnului binecuvântați pe Domnul.

Luptându-te cu toate năpădirile celor ce te munceau pe tine, cu vitejie ai suferit iuțimea roții celei arzătoare, înfierbântarea frigărilor, aruncarea în adâncime, și dezrădăcinarea dinților și a unghiilor, cinstită, mărind pe Hristos în veci.

Picioarele tale s-au înfrumusețat cu podoabele ostenelilor tale mărito; pentru aceea intrând în ape nu s-au udat fecioară Muceniță, fiind cu tine îngerii lui Dumnezeu; cu care dimpreună strigai: Toate lucrurile Domnului binecuvântați pe Domnul.

Binecuvântăm pe Tatăl...

Minune de care se spăimântează tot gândul, cum după sfârșitul tău adâncimea care primise moaștele tale, le-a dat Părintelui tău; pe care acesta le-a îngropat părintește, câștigând Darul de la tine Haritino; luând împărăția cea cerească.

Și acum..., a Născătoarei:

Arătatu-te-ai mai înaltă decât cerurile, că ai născut pe Dumnezeul cel ceresc Preacurată, Care a făcut Cer toată frământătura pământenilor, și care a luminat cinstita pomenire a Haritinei; Căruia strigăm: Toate lucrurile binecuvântați pe Domnul.

Irmosul: Să lăudăm, bine să cuvântăm...

Mâinile întinzându-și Daniil, gurile leilor cele deschise în groapă le-a încuiat; și puterea focului a stins, cu buna faptă încingându-se, tinerii cei iubitori de buna-credință, strigând: Binecuvântați toate lucrurile Domnului pe Domnul.

Cântarea a 9-a:

Irmos: Hristos Piatra cea netăiată...

Ca să nimerești mărirea cununilor, ca o fecioară nestricată Muceniță, ai suferit tot felul de chinuri veselindu-te cu Duhul, și cu înălțarea cugetului.

Ca o frumoasă, ca o aleasă și Cuvioasă fecioară, ca o Muceniță nebiruită, ca o mireasă a Stăpânului cu totul fără prihană, cu aripi în chipul aurului ai zburat către cele cerești.

Tu strălucești raze cu chip de lumină Haritino, gonind totdeauna negura vicleniei dracilor și a patimilor, cu facerile de minuni cele date ție de Dumnezeu, ceea ce ești vrednică de laudă.

Slavă...,

Ziua ta cea de bucurie, cu veselie adună poporul, să laude vitejiile tale, luptele și nevoințele cele bărbătești, mare Muceniță cea cu numele de Dar.

Și acum..., a Născătoarei:

Lumină ne-a răsărit nouă din pântecele tău, neispitită de bărbat Fecioară, cu ale cărei străluciri luminându-se dumnezeiește cea cu numele de bucurie, s-a făcut lumină, Născătoare de Dumnezeu neispitită de nuntă.

Irmosul:

Hristos, Piatra cea netăiată de mână, cea din marginea unghiului, din tine muntele cel netăiat Fecioară S-a tăiat, aducând firile cele osebite. Pentru aceasta veselindu-ne, pe tine Născătoare de Dumnezeu te mărim.

LUMINÂNDA

Podobie: Cel ce ai împodobit Cerul...

În Ceruri o Haritino, ca o Muceniță stând înaintea lui Dumnezeu cu preamărire, pe noi toți cei ce cu evlavie săvârșim pomenirea ta, mântuiește-ne cu stăruitoarele tale rugăciuni.

A Născătoarei:

Pe Fiul tău Fecioară, nu lipsi a-L îmblânzi pentru noi robii tăi, ca toți să scăpăm de înfricoșata muncă de acolo, și de gheena aceea.

A Crucii, a Născătoarei:

Văzând nedreaptă junghierea Fiului tău Fecioară, strigai către El cu plângere: Vai mie preadulcele meu Fiu! Cum Te-ai pironit pe Cruce? Cum și mort Te privești?

Și cealaltă slujbă a Utreniei după rânduială și Otpustul.